Fugitive from justice

[Scroll down or click here for Romanian.]

My sister has always liked to hide time in cupboards, so she doesn’t have to hear it pass… or maybe to escape from it completely. It’s a trick she learned from our grandfather (who, in turn, seems to have picked it up in the army; surely, that’s where you learn how to handle prisoners…).

Although none of them lives here anymore, their clocks remain locked in the glass case, together with their books (which, too, whether they mean to, or not, are derivatives of time). Last night I was looking for a book and I carelessly forgot the glass case door open. Later, while passing by the bookcase, I rediscovered the forgotten ticking, startling me all of a sudden, because I had almost forgotten what that maddeningly rhythmical sound was.

And then it hit me: I had allowed time to escape. Oh, well, I thought to myself, it can’t be such a big tragedy, we do have double-glazed windows, a metallic door and, if I remember correctly, even an intercom downstairs…

Little strands of it, however, must be leaking out through the joints or cracks in the walls, and, however fast I might try to go out the door, it will surely slip right by me, that sneaky one!

So when did time actually start to pass? Or when did its passing begin to matter? When did I first say, oh my, it’s late, oh my, time sure does pass quickly, oh my, it was only yesterday that I was… someone else – it doesn’t even matter who, anymore: a child, a schoolgirl, happy, or something of the sort.

Maybe it was when I lost all the secret hideouts, those magic, mysterious places – when they all turned into plain old places, filled with staring eyes, misery and scorn? (or, as I said a while back, when the fence of our yard in Rucăr* ceased to be a fortress and, like a traitor, started allowing foreign gazes inside).

Was it when I started sharing my time with someone else, that very special someone whom you are ready to give so much of your time, that you end up losing your own backup? Or maybe when I had to pass my first big test? (Though so many others turned out to be bigger than that first baby test!) How about when I moved in with that special someone and, to make more space, I left bags of PATIENCE at the door, and together with it, all capacity to keep track of time?

Maybe it happened when I started to lose my loved ones, whose presence held time still, like thumbtacks. Now, time is short and distances are long, in the usual inverse ratio…

Who knows when it happened… but the truth is, time has long been out of its hiding place. And I have to pay attention not to lose all of it. Maybe I can still try to shove as much as I can back into the glass case…

*Rucăr is the pretty village in the Carpathian mountains where my father was born.

thank you 300x100


Evadarea

7e48b-p1050117

Surorii mele îi place dintotdeauna să ascundă timpul în dulapuri, ca să nu îl audă trecând… sau poate ca să-l fenteze, pur și simplu. E un truc învățat de la bunicul (care l-a prins pesemne în armata, unde afli ce și cum cu prizonierii…).

Cu toate că nici unul dintre ei nu mai locuiește aici, ceasurile au rămas ferecate în vitrină, laolaltă cu cărțile (doar și ele lucrează, vor nu vor, tot cu timpul). Astă seară, am căutat o carte și am uitat, din neglijență, ușița de la vitrină deschisă, ca să redescopăr, mai târziu, trecând pe lângă bibliotecă, ticăitul uitat: m-am speriat de-a binelea, gata gata să nu mai recunosc de unde vine zgomotul acela înnebunitor de ritmic.

Și m-a pocnit gândul că am lăsat timpul să scape. Ei, n-o fi mare tragedie, mi-am zis, că avem totuși termopane, ușă metalică și dacă îmi amintesc bine, jos e și interfon…

Câte-un firișor, însă, cu siguranță că începe să se piardă, pe la îmbinări, prin crăpăturile din perete, și-oricât de repede aș ieși pe ușa, tot se va strecura pe lângă mine, vicleanul.

Când a început, așadar, timpul să treacă? Sau să conteze că trece… Când am zis oare prima dată, vai, cât e de târziu, vai, cum mai trece timpul, vai, parca ieri eram… altcineva: nici nu mai contează cine, copil, școlar, fericit, sau așa ceva.

Să fi fost atunci când am pierdut și ascunzătorile secrete, locurile vrăjite și pline de mister – atunci când au devenit toate doar locuri ca toate locurile, cu ochi scrutători, mizerii și batjocură? (sau, cum spuneam mai demult nu mai știu cu ce ocazie, atunci când gardul de la Rucăr a încetat să mai fie fortăreață, lăsând – trădătorul – privirile străine să intre).

Atunci când am început să-mi împart vremea cu altcineva, acel cineva foarte important, căruia ești gata să îi dai atât de mult din timpul tău, încât rămâi fără rezervele strategice? Să fi fost atunci când am dat primul mare examen? (mare… pfff câte n-au fost mai mari de la puiul ăla de examen!) Sau când m-am mutat cu persoana respectivă, și, ca să fac loc, am lăsat la ușa saci întregi de RĂBDARE, fără de care pierzi frâiele timpului una, două…

Să fi fost totuși atunci când am început să pierd din persoanele importante a căror prezență ținea, ca în pioneze, timpul în loc? Căci acum timpul e scurt și distanțele mari -invers proporționale, ca întotdeauna…

Cine mai știe de când… cert este că timpul a scăpat din ascunzătoare. Și va trebui să fiu tot mai atentă să nu-l pierd cu totul. Eventual să-ncerc să înghesui la loc în vitrină cât mai mult din el.
M 100x100

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s