Memory of the day 19/01

Nu, nu e de la Rucar. Nu prea am poze de acolo, de-aia trebuie sa-mi exersez mereu memoria ca sa nu uit locurile respective. Si cred ca autorul pozei e Cos. 🙂
Cand eram mica mergeam la Rucar in fiecare vara. Ajunsesem sa cunosc toate potecile si paduricile si dealurile pe dinafara. Unul din locurile preferate de plimbare erau delusoarele care incepeau din ulicioara din spatele casei noastre. Imi placea sa ma plimb pe-acolo pentru ca locul era impartit in mai multe ‘lumi’ micute, despartite de garduri cu parleze pe care adoram sa le sar (si la care uneori ceream taxa de trecere de la bunici cate un pupic, ca un copil lipicios ce ma aflam). Spre sfarsitul adolescentei am fost si eu informata ca, de fapt, cand saream dintr-o parte in alta faceam un fel de trespassing, si ca proprietarii respectivelor gradini erau mai putin decat incantati ca le calcam fanul ori de cate ori imi venea mie. Dar ce sa stiu cand eram copil… Pentru mine erau doar o serie de lumi ca din poveste, fiecare cu minunatiile, aventurile, si probele ei de vitejie. La primul parleaz aveai de trecut printr-un hatis de salcami, incercand sa nu te zgarii. La al doilea era marea de urzici piscacioase, urmata de un santulet parsiv care uneori era uscat si usor de trecut, dar daca-l nimereai dupa ploaie, te umpleai de namol daca nu erai atent. Apoi era dealul cel abrupt pe care-l urcai gafaind, iar la parleazul(hotarul) din varf, nenorocosii dadeau de catelul ‘cartierului’, care te fugarea pana inapoi la poalele dealului (chestie care chiar mi s-a-ntamplat). Mai treceai de locul cu capite mari si parfumate…. si-ajungeai la cea mai mare incercare dintre toate: salcia batrana de la ultimul parleaz. Ori de cate ori ma vedeam fata in fata cu ea, simteam nevoia sa ‘o cuceresc’. Era facuta parca special pentru catarat, cu tot soiul de scorburi si cioturi ca sa te ajute la urcat. Adevarata proba de curaj era insa sa mai si cobori. Era imposibil sa ajungi jos pe unde urcasesi fara sa te umpli de julituri. Si-atunci singura solutie ramanea saritul. Ei, asta era o chestie care ma ingrozea. Stateau parintii si bunicii cate 15-20 de minute sa se roage de mine sa sar, ca vezi doamne, nu era decat cel mult un metru pana jos. Dar mie mi-era o frica groaznica, desi ma urcam negresit acolo, parca din dorinta de a vedea daca tot ma mai tem.
Una peste alta, anii au trecut, eu am crescut mare, gradinile au devenit proprietatea privata si ne-incalcabila a oamenilor seriosi din Rucar, parlezele au fost inlocuite de porti lipsite de imaginatie, balaurii spinosi numiti salcami au fost taiati, santurile astupate ..si chiar si dealurile parca au intrat la apa. Iar salcia s-a tot cocarjat si s-a micit, incetand sa ma mai sfideze si sa ma indemne la fapte de vitejie. In cele din urma imi era si mila sa ma mai urc in ea, de teama ca o sa cedeze de tot. Si uite-asa incercarile n-au mai fost incercari, si fricile n-au mai fost frici. Ma intreb daca si balaurii din ziua de azi vor imbatrani cu timpul, si in loc de frica, o sa-mi fie mila de ei peste cativa ani. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: