Memory of the day 20/01

My losing personal essay..

Am căutat-o cu disperare încă din primele zile de liceu. Avusesem, în cele din urmă, norocul, de a mă trezi într-o clasă plină de copii deștepti, mai putin cruzi decât cei pe care-i cunoscusem până atunci și mai neliniștiți, așa ca mine. Simțeam prin toți porii schimbarea din jur și mi-am zis, aici e de mine, aici voi găsi și eu bucata răs-căutată din puzzle: un prieten! Iubiiirea! Aprecierea neștirbită a măcar unui băiat, unul singur, dar bun. Când mă gândesc acum la obsesia permanentă a adolescenței mele mă și mir cum mi-am putut imagina că Dragostea ar putea să apară într-un context atât de agitat, agresiv și schimbător ca începutul de liceu, și-mi vine să râd de mine însămi cu cruzimea copiilor de gimnaziu. Dar atunci vedeam iubire peste tot. Imediat ce întâlneam un băiat mai simpatic—și prin simpatic mă refer, din păcate, doar la învelișul exterior – mă și credeam îndrăgostită nebunește de el, fiind în stare să-i declar dragoste veșnică fără să mă gândesc prea mult, și mai ales fără nici un fel de rușine. Am “iubit” zeci de băieti în cele doar câteva clase de liceu. Cam toti cei din clasa mea, unii din clasele vecine, necunoscuți întâlniți pe la chefuri, absolvenți ai liceului nostru găsiți pe mirc, pe canalul Șaguna; băieți de vârsta mea, cei mai mulți, dar și câte unul mai mare, culminând cu bărbatul de 24 de ani cu care am terorizat-o pe mama câteva luni de zile din clasa a X-a.

Unii dintre ei – dacă e să mă-ntreb acum – au și meritat-o, cum era bunul nostru coleg de clasă care n-a avut inima să mă refuze după câteva zeci de bilețele pline de pasiune și chiar m-a scos în oraș, fiind un gentleman desăvârșit și chiar afectuos, cu toate că era îndrăgostit nebunește de prietena mea cea mai bună. După două zile mi-a împărtășit secretul ăsta și am suferit de-adevărat pentru o iubire neadevărată căreia i se năruise singura șansă. În timp însă, l-am ajutat chiar eu să-și cucerească aleasa, cu care e împreună și acum, și am rămas toți trei prieteni la cataramă.

Cu alții n-am fost așa norocoasă, ceea ce e de așteptat dacă faci o pasiune pentru orice băiat vezi pe coridorul liceului. Cei mai mulți nici nu mă băgau în seamă. Mult mai dureros însă era când mă vedeau în cu totul alt fel decât îi vedeam eu pe ei. Așa cum s-a întâmplat cu câțiva, care mi-au acordat atenție maximă la câte un chef, dar care a doua zi uitau că exist. Sau a mai fost povestea îngrozitoare cu tipul care vorbea cu mine de luni întregi, în fiecare seară pe net, ba ne mai și întâlneam pe la balul bobocilor sau la ziua liceului să vorbim față-n față, ca să primesc într-o seară de la el următoarea replică jucăușă: “Cred că esti una dintre cele mai deștepte fete cu care am vorbit vreodată; păcat că ești așa urâtă, că dacă nu, chiar ne-aș vedea împreună”. Bineînțeles că m-am spart în mii de bucăți în seara aia, și că atunci când am reușit în final să mă clădesc la loc eram o ființă și mai șubredă, și mai bătută de vânt, dar nici măcar episodul ăsta nu m-a făcut să mă opresc din căutarea mea nebună și lipsită de discernământ.

Probabil că după zeci de povești asemănătoare cu adolescenți indiferenți, sau răutăcioși, sau dornici de aventuri de-o noapte la un chef cu prea mult alcool, m-aș fi putut transforma într-o feministă din aia înrăită, gata să scuipe un “Bărbații sunt porci” cu fiecare ocazie. Dar după cum bine știți, viața trebuie să ne dea din când în când câte o lecție.

Lecția mea, pe care o dau mai departe cu mare drag oricui mi se pare că are nevoie de ea, mi s-a înfățișat în deplina sa frumusețe și simplitate, într-o zi cum nu se poate mai obișnuită de toamnă din clasa a XII-a, când eram cu tot liceul la iarbă verde în Poiana Brașov, și un coleg simpatic de clasă (de data asta mă refer la toate învelișurile din ceapa ființei lui, nu doar la cel de-afară) a venit să-mi spună că îi place de mine.

 Era putin amețit de la vinul de țară adus de nu mai știu care coleg de-al nostru, ceea ce-l făcea și mai drăguț, și i se-mpleticea limba în timp ce-mi explica savant toți pașii prin care trecuse până să vină la mine – “Am vorbit și cu Alex și și el a zis că ești de treabă și acum am decis că ai să fii prietena mea” – după care a adormit la mine în poală cu un zâmbet adorabil pe față. Recunosc că timp de jumătate de oră, cât a stat el acolo, nu m-am mișcat deloc. N-am mâncat din friptura pregătită de grătaragii noștri, n-am participat la jocurile liceului și n-am auzit cântecele de haiducie ale chitariștilor de ocazie de prin jur.  M-am uitat la colegul meu adormit – pe care parcă nu-l văzusem deloc până atunci – și m-am gândit cât e de delicios să înceapă să-mi placă de el, câte-un pic, câte-un pic, și cât de bine mă simt să nu fiu eu cea beată (de “iubire”), ci el (de vin).

Atunci am înțeles prima dată cât de mult se distrează Dumnezeu, sau cine-o controla lumea asta toată, oferindu-ne ceea ce ne-am dorit întotdeauna în singurul moment în care încetăm să mai căutăm.  Cum Soluția este mai mereu în singurul ungher pe care nu l-am cercetat suficient de atent. Cum iubirea ne-așteaptă în omul pe care dintr-un motiv sau altul l-am trecut până atunci cu vederea.

Am continuat să-l descopăr pe colegul meu în următorii 6 ani de zile. Am ajuns să fim împreună după câteva săptămâni, la majoratul unui prieten. Am trecut împreună prin Bac și prin admiterea la facultate, și am supraviețuit drumului accidentat ce-a unit copilăria noastră brașoveană de începutul unei vieți de adulți în București. Am făcut multe lucruri pentru prima oară împreună, iar de două luni și jumătate, suntem soț și soție.

Colegul, prietenul și iubitul, soțul meu nu este un om perfect – asta e, nu-i așa, o altă lecție pe care mai devreme sau mai târziu o aflăm – și poate că nu e nici Făt-Frumosul imaginat în primele zile de liceu, dar cu siguranță este bucățica aceea din mine care reușește să mă stabilizeze, și să mă protejeze de orice vânt, oricât ar fi el de puternic. Și am să cred întotdeauna că parte din siguranța pe care mi-o oferă se trage din faptul că a știut să mă vadă atunci când eu încă nu învățasem să văd cu adevărat. 

One response to “Memory of the day 20/01”

  1. Nu cred ca as fi avut curajul in veci sa scriu pe un blog ca tipul de care imi placea la un moment dat mi-a zis ca pacat ca sunt atat de urata ca altfel poate m-ar fii scos in oras. Poate as fi spus-o unei prietene, dar in veci nu as fi avut curajul sa o spun “in public”… As fi trait permanent cu senzatia ca de atunci inainte lumea m-ar vedea altfel, intr-un fel pe care nu il vreau, adica slaba. Acum imi dau seama ca tocmai faptul ca o spui arata ca nu esti slaba… Felicitari pentru curajul de a fi atat de sincer si pentru o casatorie si un prieten/ coleg/ iubit/ sot care te face atat de fericita!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: