Memory of the day 25/01

Despre frici de acum si de-atunci…
1. Frica de intuneric. Ca mai toti copiii, uram sa fiu singura in intuneric. Apartamentul nostru era facut dintr-un hol luuuung de la usa de intrare pana la baile din capatul celalalt al casei, cu camere pe stanga si pe dreapta. Holul asta era, pentru mine, imposibil de traversat fara sa aprind o lumina cat de mica. Tin si-acuma minte cat de curajoasa m-am simtit cand intr-o seara, din graba sau uituceala, am dat o fuga de la bucatarie (prima pe stanga) pana in camera soramii (ultima pe dreapta) fara sa bajbai dupa intrerupator si fara sa ma gandesc macar la ce nebunie grozava facusem… 
Imi amintesc de asemenea ca, mica fiind, trebuia sa adorm inainte sa se culce ai mei, pentru ca atunci cand stingeam veioza in camera mea se vedea prin geam lumina de la dormitorul mamei si-al tatei, si singura sansa de vise linistite era sa adorm ocrotita de lumina asta. 
Frica de intuneric m-a apucat din nou cand m-am mutat la Bucuresti (da, stiu, rusinica..) in primii ani in care am locuit singura. Si a adus cu sine, ca partener in ale crimei, si o frica mare de liniste. Fapt pentru care primul lucru pe care il faceam cand veneam de la facultate era sa aprind toate luminile si sa dau drumul la TV si/sau radio. 
Dovada ca unii catei nu sunt chiar monstruosi… πŸ˜›
2. Frica de catei si vaci. πŸ˜€ De catei mi-a fost frica mereu si cred ca o sa-mi si fie, mai ales ca am avut si intalniri …nefavorabile cu cate-un Grivei sau Azorel mai fioros: am fost fugarita de caini de cateva ori pe la Rucar, cand eram copila, si indiferent de cat de pitice erau respectivele patrupede (si eventual si binevoitoare in sinea lor) mie imi inspirau doar groaza. Iar acum in Bucuresti am auzit atatea povesti cu ‘compostari’ incat orice catel, oricat de simpatic, trebuie sa lucreze mult ca sa imi castige increderea. 
Cat despre vaci… n-am sa va povestesc cum visam in copilarie ca am o vaca pe pervaz care vine sa ma manance… pe asta trebuie sa v-o spuna mama, caci eu nu imi amintesc asa ceva. Stiu totusi ca vacile mi se pareau niste animale imense si deci foarte periculoase, mai ales ca stiam ca le place sa dea cu copitele sau cu coarnele in copii (aici e vina Dadei, bunica mea, care mi-a povestit cum l-a aruncat o vaca pe verisorul ei peste gard, agatandu-l cu un corn de salopeta. Si cum sarmanul Valerica (<–verisorul) a scapat nevatamat doar pentru ca a picat intr-o gramada de balegar. Nu stiam ce mi-ar displacea mai tare, sa nu scap nevatamata dintr-un asemenea eveniment, sau sa ma salveze o gramada de balegar…).
3. Frica de cutremure. Se pare ca am simtit cutremure chiar de cand eram in burtica la mama (respectiv pe cel din ’86) si era sa mor strivita de un corp suspendat cazut la cutremur, bebe fiind, daca nu ma salva Tanti Irma. Imi amintesc cu lux de amanunte fiecare cutremur pe care l-am simtit de-atunci (sunt prima care le simte) inclusiv, si mai ales, ultimul maricel de la Bucuresti, pe care l-am trait impreuna cu sora-mea si la care se forfecau placile de beton din bloc atat de tare incat scoteau niste sunete de-a dreptul apocaliptice. Asadar, azi, maine, si oricand, cand vreti sa ma speriati cu adevarat, vorbiti-mi de urmatorul mare cutremur, ala care trebuia sa fie la aprox. 30 de ani dupa cel din ’77…
4. (si cea mai ‘desteapta’) Teama ca nu mi-a fost destul de teama. Aceasta bijuterie de gand mi-a incoltit prin clasa a 6-a, dupa ce am citit o carte cu numele de Pomul de Craciun (nu mai stiu autorul), cu un copil bolnav de leucemie care moare de Craciun, concluzia tatalui lui fiind ca ‘s-a intamplat in singurul moment in care am uitat sa ne mai temem de asta’. E o idee de care n-am mai putut scapa de-atunci. Mi se pare ca daca nu ma tem de ceva, o sa se intample cu siguranta. Doar asa, ca sa isi rada de mine viata. Daca de exemplu mergeam sa dau o lucrare pentru care ma simteam bine pregatita, numaidecat imi aminteam de povestea asta si imi ziceam ‘ahaaa, deci sigur o sa-mi pice ceva ce de fapt nu am invatat si o sa iau nota mica’. Problema e ca era imposibil de testat daca teoria asta e adevarata. Pentru ca daca ajungeam sa imi zic fraze ca cea de mai sus, insemna ca deja ma tem…
Cam astea sunt marile temeri ale copilariei mele. Sincer, cred ca am mult mai multe frici acum ca sunt adult, si nu numai din cele rationale (frica de a ramane singur, etc.), ci mai ales irationale (frica de a da telefon, frica de mucegai (sic), etc.). Mereu am avut senzatia ca involuez pe masura ce cresc…

5 responses to “Memory of the day 25/01”

  1. majoritatea temerilor se aplica si la mine…uu si acum aprind becurile in tot apartamentul cand ajung singura acasa 😦 sper sa ma vindec de asta soon

    Like

  2. De-ar fi asa usor… ma rog, locuitul cu cineva ajuta mult..si si cand stii ca e casa ta, si esti obisnuit cu orice mic coltisor din ea..

    Like

  3. Stii ca si eu am avut teama asta ca nu imi e suficient de teama? πŸ™‚ Cum spui tu, la lucrari sau examene, chiar daca eram foarte bine pregatita, simteam ca trebuie totusi sa imi fie teama, sa am emotii, macar un pic. si ma simteam asa de vinovata cand nu reuseam sa imi impun asta πŸ™‚ de parca ar fi fost un semn rau faptul ca nu mi-e teama. ce incalcitura!

    Like

  4. πŸ™‚ Ce dragut ca gandim la fel πŸ™‚

    Like

  5. Mie mi-e teama ca daca mi-e prea multa teama, se intampla. De aceea decid de multe ori sa ignor teama, and everything turns out ok in the end….
    Noi dam importanta chestiilor, deci daca vreau ca ceva sa fie nesemnificativ, I just decide not to think about it.

    Total pe dos!…

    πŸ™‚

    va pup!

    Like

Leave a Reply to Madalina Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: