Interludiu

[2012]

Când Ester a dat pagina, gândurile au început să-i derapeze incontrolabil peste cuvinte. Tuturor ni se-ntâmplă câteodată: în vreme ce ochii urmează cuminți mai departe rândurile cărții, gândurile zboară fără țintă, obligând cititorul să revadă iar și iar același fragment, întocmai ca pârghia unui picup prinsă într-o zgârietură pe disc. Nu e vina cărții, și nu e nici o rea-voință a cititorului, uneori ne fură pur și simplu câte-o idee răzvrătită înainte chiar să ne dăm seama.

E deja a treia sau poate chiar a patra oară când citește aceleași cuvinte, fără să reușească să spargă coaja tare care le ascunde înțelesul și, cu ochii obosiți de truda unui mic Sisif intelectual, caută o clipă de răgaz afară din calea bulgărelui tot mai amenințător de cuvinte. Privirea îi alunecă, așadar, la adăpost, în griul neutru și odihnitor de pe marginea filei, spre miezul cărții, acolo unde paginile unite formează un locșor intim și retras.

Dar cine a trăit suficient de multă vreme pe lumea asta și a ajuns să se întâlnească fie și în treacăt cu regulile perfide care-i pun în mișcare rotițele, ar ști deja instinctiv să o prevină: nu căuta niciodată nimic cu prea mare încrâncenare. Lucrul acela va crede că e un joc și se va ascunde de tine, și iată că tocmai asta face acum liniștea căutată de Ester. Bine pitită undeva la întuneric, dincolo de cusăturile cărții, împinge în locu-i spre cititoare pe surorile ei Neliniști, verișoarele Nelămuriri și alte Ne-uri la fel de obositoare. Ce anume din marginea unei foi poate crea atât de multă zarvă, veți zice, ce i-a atras lui Ester atenția mai mult decât subiectul cărții citite, o carte bună de altfel, dezavantajată doar de rolul de mesager primit din întâmplare în povestea de față?

Ei bine, sursa tuturor tulburărilor e o geană. Nu de lumină, cum ați putea crede dacă aveți o fire înclinată spre poezie și-ale ei duble înțelesuri, nu, să fie clar, e vorba despre un fir negru de păr de câțiva milimetri, arcuit într-o mică paranteză. Chiar așa, o paranteză deschisă involuntar de sărmana carte uitată, care paranteză, în lipsa unei gemene întoarse, nu se știe niciodată când anume își va termina de golit conținutul.

Ester o culege cu grijă într-un vârf de deget arătător, ridicând-o până aproape de propriile-i gene și se gândește hăt, departe, la gene. Răbdare, nu zvârliți încă paginile acestea cât colo, cu excepția cazului în care, poate, ați găsit cumva propria enigmatică comoară presată-ntre file. Autorul nu a luat-o razna. Se luptă doar, sărmanul, cu omonimele, întrucât, așa cum ai găsi, la un muzeu de pildă, apărată de timp și de vreme înăuntrul unei cutii de sticlă puse sub lacăt și bine luminate, o bucățică de chihlimbar străvechi în care se vede, încremenită în plină acțiune, o insectă fosilizată, geana la care se uită Ester acum păstrează, la rândul său, ferecate înăuntru secretele cele mai adânci ale unei ființe umane, genele, altfel spus acele formule misterioase care fac un om să fie el însuși.

În cazul de față, dacă cineva ar întreba-o pe Ester ce anume o fascinează într-atâta, ea ar răspunde:

– Vedeți, cartea aceasta e tare, tare veche, am găsit-o în biblioteca bunicilor, pe rândul cel mai din spate; am săpat ceva până să dau de ea, așa plină de praf și cu coperta aproape jumulită de tot…

– Am înțeles, e o carte cu adevărat răpciugoasă, veți zice. Și ce-i cu asta?

– Cred că n-a mai citit-o nimeni de ani și ani de zile, își va continua Ester explicația, înțelegeți?

– Nu ne e încă foarte clar.

– Ei bine, geana asta poate fi a bunicului, sau a bunicii, dar, încă și mai grozav, ar putea să aparțină unuia dintre străbunici, sau, poate, a stră-stră sau stră-stră-străbunicilor…

Câți de stră ați mai avea răbdare să adauge până s-o întrerupeți iar:

– Am prins ideea, și totuși, nu vei ști niciodată, nu-i așa?

– Așa e, ar răspunde, dar nu ar fi tristă, nu ar căuta rigiditatea unui răspuns sigur. Ci ar continua să se minuneze de această surpriză, sorbind pe îndelete toată dulceața ideii că și-a scufundat degetul într-un strop de trecut. Că trăiește chiar acum aceeași clipă ca ruda aceea îndepărtată, cea care, într-o zi asemănătoare, sau dimpotrivă, cu totul și cu totul diferită, citind tocmai această carte, și-a șters pesemne o lacrimă, sau s-a frecat la ochi, deranjată de-o geană de lumină, sau, cine poate ști, și-a curățat poate ochelarii, depunând, așa cum își împrăștie plantele semințele pe pământ, mica paranteză zburătoare, care, din poziția asta nouă, începe să arate mai mult ca un zâmbet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: