Chronicles of a roof

[Scroll down or click here for Romanian.]

A few days before Christmas, the house just a few meters away from our building, whose roof pops up right in front of our windows, caught on fire. My husband was home alone and, just like all the neighbors, he called the fire brigade. When they arrived at our door a couple of minutes later, he let them in and allowed them to set up one of several points of intervention right on our balcony. They wanted to make sure they were pushing the fire away from our building’s facade. They worked hard from 10 p.m. to 2:30 a.m., spraying water on the house’s burning attic from down below and from above, and taking care to keep wetting the plastic-framed windows of our building, as well, because they had become hot and started to radiate heat. After putting out the fire, they took the tin roof apart and looked in all the nooks and crannies, making sure that there was nothing left burning inside.

When I was a kid and my mother’s parents still lived here, the tin roof on the house next door still had a shiny silver color, a welcome helper to the photosynthesis process of my grandfather’s diverse array of plants. They grew on the balcony, in large, green wooden crates. Red tulips, petunias, jasmine tobacco, morning glory, the giant cactus which was as old as life itself: I imagine they all loved the company of this mirror-like roof bathing them in light. Every time I visited the grandparents, I would inspect the roof pensively at lunchtime, because my grandmother had once told me, in an attempt to distract me so she could more efficiently shovel food in my mouth, that she had seen a lost fox strolling around on that roof. I never found it. What I did find were entire families of birds of all natures, from sparrows to crows, from enormous seagulls, which I studied intently, yet fearfully, from behind the curtains, to the countless noisy doves and pigeons. There was a time when the doves’ gargling calls had become a synonym to the Bucharest I called my own and gave me an intense feeling of well-being. Recently, I haven’t seen any more doves, I think they were chased away by the larger, more aggressive pigeons. In the last years, the latter have become ever-present, and the neighbors encourage them by feeding them moist bread or even pieces of polenta, that they throw onto the roof, usually at times when only birds and elderly pigeon aficionados could be awake, which makes me want to wish really hard for the mythical fox to finally make its appearance…

It’s been two years since the house was abandoned, because its occupants, who were living there illegally, were chased out by the police, and the rightful owner did’t seem to be too interested in what was happening to his building. Since then, it has been filling up with mounds of garbage, it attracted all sorts of visitors of all species, and in the winter, it has became a bulls-eye for firecrackers and a refuge for the homeless. Every day, the rust ate off more and more of the roof, which started to come apart in places. The windows were stolen, then the holes were covered with cardboard. The rain gutters caved under the weight of the birds and remained hanging awkwardly towards the alley below them. It’s funny how fast a human creation can turn to ruins, as soon as it is no longer cared for. It’s impossible not to think how ill-suited these objects, which we see as friendly and familiar, are with the larger world outside and with nature, who is quick to remove them, like an immune system fighting a microbial invasion. Except that she doesn’t really manage to finish the job off, so she keeps trying and trying to digest this unpalatable object.

Now, when I look out the windows of my apartment, I can see through the mouth of the tin roof, opened wide towards the sky, straight into the brick-colored heart of the neighboring house. This new view is terrifying to me. Home is supposed to mean safety. And instead of feeling safe, I sometimes wake up at night seeing red flickering lights on the ceiling, only to realize moments later that my heart is beating so fast that it makes my eye bulbs pulse in the darkness, making the entire image in front of my eyes pulse, too.

Not to mention that the emptiness inside this abandoned house is too much alike the emptiness I’ve been feeling in my own guts lately. Its fallen beams remind me of people who died and certainties I no longer have. Its contorted, messy tin roof is a mirror of my own inadequacy. The missing bricks are my unanswered questions. The entire landscape is a synonym for what it feels like to realize you are suddenly an adult, without cover, and with all of your weaknesses out in the open.

I will be 30 in 2017. Last year, when my high-school mates started to reach this age and told me about how troubling it was, I thought that my anxious personality and the issues I’ve kept struggling through ever since I was a child would save me from a similar coming of age crisis. What more can a change of prefix do to me? Still, I would be telling a lie, if I pretended that the last couple of years haven’t shaken everything that I thought I was. The best way to describe this feeling is through this dream that I’ve had multiple times, in different versions. In it, I’m supposed to get dressed, only I can’t find anything that fits. My sweaters are dirty, my stockings have holes in them, my dresses no longer fit me, because they are much too large. I am supposed to go out in the world and I have nothing presentable to do it in. It isn’t such a new feeling, except it’s very acute as of late. It’s like I have a set of tools, some of which I collected carefully and proudly along the years, but I now realize that none of them are of use anymore. Moreover, some of them trigger fears, feelings of anger or sadness that I don’t even understand completely.

Since I came home after the Christmas holidays, part of me has wanted to leave the curtains permanently shut. Another part, the curious, slightly masochistic one – or perhaps that part where I keep my otherwise unused bit of courage – wanted to look. Inside the house next door, you can see walls stripped naked, showing off their red bricks, one wall that kept its plaster and is decorated by a green graffiti, broken woodwork and black, charred crossbars. Pieces of tin forgotten in unnatural positions. Mounds of collapsed bricks. Far away, through a hole open towards Grivița boulevard, where the two ridges of the house used to be, you can see two fir trees, one higher and sturdier, the other younger. Beyond them, the silhouette of another tree in the distance, sketched over a new piece of the Bucharest sunset. At one point, a huge, orange, scruffy tomcat was strolling among the piles of rubble. He stopped right in the middle of my field of view, analyzing the situation with an irresistible calmness, then continued on. Later still, it began to snow and everything disappeared under a thick, cold layer of white.

thank you 300x100


Cronica unui acoperiş

Cu câteva zile înainte de Crăciun, casa aflată la câțiva metri de blocul nostru, al cărei acoperiș este chiar la nivelul geamurilor noastre, a luat foc. Acasă era doar soțul meu, care a sunat, la fel ca toți vecinii, la pompieri și, când s-au prezentat peste câteva minute la ușă, le-a deschis și i-a lăsat să-și instaleze unul din mai multele puncte de intervenție pe balconul nostru. Voiau să se asigure că împing focul departe de fațada blocului. Au lucrat de la 10 seara până la 2 jumătate, stropind mansarda în flăcări de jos și de sus și având grijă să ude și geamurile termopan ale clădirii noastre, care se încinseseră și radiau deja căldură. După ce au stins focul, au desfăcut acoperișul de tablă și au scotocit în toate ungherele, ca să se asigure că nu mai rămâne nimic aprins.

În copilăria mea, când aici locuiau bunicii din partea mamei, tabla acoperișului de pe casa vecină era încă argintiu-strălucitoare și contribuia cu spor la fotosinteza plantelor de tot felul crescute de bunicul pe balcon, în lăzile lui de lemn, mari și verzi. Lalelele roșii, petuniile, regina nopții, zorelele, cactusul uriaș și bătrân de când lumea: îmi imaginez că toate iubeau compania acestui acoperiș ca o oglindă, care le scălda în lumină. Când veneam în vizită la bunici, cercetam acoperișul cu mare interes la fiecare masă de prânz, fiindcă bunica îmi spusese la un moment dat, ca să mă distragă și să îmi poată lopăta mai cu spor mâncarea în gură, că, din când în când, pe el se plimbă o vulpiță rătăcită. N-am găsit-o niciodată. Am văzut, în schimb, de-a lungul timpului, familii întregi de păsări de toate neamurile, de la vrăbii la ciori, de la pescăruși imenși, pe care i-am studiat cu maxim interes, dar cu oarecare teamă, de după perdea, la nenumărații și zgomotoșii guguștiuci și porumbei. Într-o vreme, uguitul guguștiucilor devenise, pentru mine, sinonim cu Bucureștiul și-mi transmitea o mare stare de bine. Acum n-am mai prea văzut guguștiuci, cred că au fost goniți de porumbeii mai mari și mai agresivi. Aceștia din urmă s-au înmulțit în ultimii ani grozav de tare, iar vecinii îi încurajează, hrănindu-i cu pâine umezită sau chiar mămăligă pe care o aruncă pe acoperiș, de regulă la ore la care doar porumbeii și bătrâneii columbofili pot fi treji, de te trezești dorindu-ți să se întoarcă vulpița din poveste…

ef3ad-imag0868
Decembrie 2015
 

De vreo doi ani de zile, casa e părăsită, fiindcă locatarii care o ocupau abuziv au fost dați afară cu poliția, iar proprietarul de drept nu pare foarte interesat de ce se întâmplă cu clădirea. De atunci, s-a umplut cu mormane de gunoi, a atras tot felul de vizitatori de toate speciile, iar de când a venit iarna e ținta pocnitorilor și adăpost pentru oamenii străzii. Acoperișul e din ce în ce mai mâncat de rugină și se desface pe alocuri, geamurile au fost furate, apoi acoperite cu cartoane, burlanele au cedat sub greutatea păsărilor și atârnă aiurea spre aleea de dedesubt. E ciudat cât de repede se poate distruge o creație omenească, în momentul în care nu mai e în grija nimănui. E imposibil să nu te gândești la cât de mare e totuși nepotrivirea acestor obiecte, pe care noi le considerăm prietenoase și familiare, cu lumea mai mare din jur, cu natura care se grăbește să le îndepărteze, ca pe o invazie de microbi, dar nu reușește în totalitate, așa că se tot chinuie zadarnic să le mistuie.

În ultimele zile, de pe toate geamurile din apartament, văd prin gura imensă, căscată spre cer, a acoperișului direct în inima cărămizie a casei vecine. Mă îngrozește priveliștea asta nouă. Acasă trebuie să însemne siguranță. Ori eu mă trezesc uneori noaptea și mi se pare că văd lumini roșietice care clipesc pe tavan, doar ca să-mi dau seama că nu-i decât inima care îmi bate așa de tare încât îmi pulsează globii oculari și, odată cu ei, toată imaginea din fața ochilor.

De altfel, golul din miezul acestei case părăsite seamănă prea mult cu golul pe care îl simt în stomac de la o vreme. Grinzile ei căzute îmi amintesc de oameni care au murit și convingeri care nu mai sunt. Tabla contorsionată și dată peste cap e oglindă pentru propriul sentiment de inadecvare. Bolțarii lipsă sunt întrebările mele rămase deocamdată fără răspuns. Toată priveliștea e sinonimă cu sentimentul de a te trezi adult, fără acoperire, cu toate slăbiciunile în văzul lumii.

În 2017 fac 30 de ani. Anul trecut, când colegii mei de liceu începuseră să împlinească această vârstă și îmi povesteau cât de mult îi tulbură, m-am gândit că firea mea anxioasă și problemele pe care mi le tot pun încă din copilărie or să mă scutească de o criză a vârstei. Ce mai poate să-mi facă un prefix? Totuși, aș minți dacă aș spune că ultimii ani nu mi-au zguduit din temelii construcția a ceea ce consideram că sunt. E un sentiment pe care nu-i chip să-l exprim mai clar decât printr-un vis pe care l-am avut de nenumărate ori, în diferite variante. În visul acesta, trebuie să mă îmbrac și nu găsesc nimic potrivit. Puloverele sunt murdare, ciorapii rupți, rochiile nu îmi mai vin, înot în ele. Trebuie să ies în lume și nu am nimic prezentabil în care să mă afișez. E un sentiment nu întrutotul nou, dar foarte acut în ultima vreme. Ai la îndemână niște instrumente, unele dintre ele strânse cu sârg și oarece mândrie de ani și ani de zile și realizezi deodată că nu îți mai sunt de folos. Ba, unele dintre ele îți declanșează chiar frici, furii, tristeți pe care nici măcar nu le înțelegi cu totul.

De când am venit acasă din vacanța de Crăciun, o parte din mine a vrut să lase draperiile trase permanent. Altă parte, aceea curioasă, ușor masochistă – sau poate partea în care zace ascuns curajul altfel nefolosit – a vrut să se uite. Înăuntrul casei vecine se văd ziduri din care au rămas doar cărămizile roșii dezgolite, un perete încă tencuit, decorat cu un graffiti verde, tocărie ruptă și câteva bârne negre, carbonizate. Bucăți de tablă lăsate să zacă în poziții nefirești. Grămezi de bolțari dărâmați. Departe, printr-o gaură deschisă spre bulevardul Grivița, în locul fostelor cupole ale casei, se văd doi brazi, unul mai înalt și mai lătăreț, celălalt mai tânăr. Dincolo de ei, silueta unui alt copac din depărtare, profilată pe o bucățică nouă din apusul bucureștean. La un moment dat, printre mormanele de moloz se plimba un motan uriaș, portocaliu și lățos. S-a oprit chiar în centrul câmpului meu vizual, cu un calm irezistibil, a analizat situația, după care a plecat mai departe. Apoi, de câteva zile, a început să ningă, și toate au dispărut sub un strat gros și rece de zăpadă.

M 100x100

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s