Despre noi

Sunt momente în care mă bucur că am crescut cu o atât de mare neîncredere în propriile forțe și în propria judecată, care s-a răsfrânt într-o neîncredere generală, apropo de tot ce văd și ce aud. E o chestie grea pe care să o cari după tine o viață întreagă, dar iată că se dovedește utilă când te-ai aștepta mai puțin. Sunt așa de mulți oameni extrem de siguri pe ei în jur încât aproape, aproape că-mi place de mine însămi zilele astea. O da, e destul de enervant să trăiești cu una ca mine, care pune la îndoială totul și care trebuie să își facă 10 procese de conștiință înainte să afirme ceva sau să ia o decizie, dar așa de mult mai bine mi se pare să fiu omul fără opinii definitive, când pe atât de mulți siguranța i-a înghesuit parcă într-un colț…

Mai devreme, astăzi, vedeam cum cineva de pe Facebook încuraja lumea să își atragă părinții și amicii greșit-gânditori în propria bulă. Fiindcă bulele astea sunt, mai nou, ceva bun, atâta timp cât faci parte din bula corectă, se pare.

Cum să afirmi așa ceva? Nu este problema principală a momentului faptul că unii oameni se lasă păcăliți de informațiile gata mestecate pe care le primesc, fără să le mai pună la îndoială? Că trăiesc în sistem închis și nu lasă să intre razele din exterior? Poate, în același timp, să fie ok să adopți cu religiozitate propria filosofie, fie ea și validată ca fiind „cea dreaptă”? Să te lași să plutești confortabil între mesajele aproape identice ale grupului tău (fără să îți pui problema cât intră de afară și cât iese și ajunge la alții)? Mai poate spune cineva că e o idee bună să convingi cu argumentul „așa a zis X și am încredere fiindcă e de-al nostru”?

Mă enervează de mor atitudinea asta, cu noi și-ai noștri, veche de când lumea. Sunt dispus să ascult pe cineva doar dacă e de-al meu și dacă e de-al meu, pornesc cu presupunerea că are dreptate. E soră cu altă atitudine la fel de minunată: în orice problemă, degeaba încerci să explici ceva fără argumentul suprem „imaginează-ți că ți s-ar întâmpla ție/copilului tău!”. (Fiindcă, puțin offtopic fie spus, dacă ți se întâmplă ție sau copilului tău, regulile se schimbă. Merge și-o mită, merge și-o mânărie, merge să încălcăm puțin legea.)

Nu e, oare, mai bine să încerci să îți ții mintea ta, și pe a celorlalți, cât se poate de deschisă, cât se poate de nepărtinitoare? Fiindcă atitudinile pe care le văd mi se par periculos de asemănătoare cu ale „taberei adverse”, anume, ai noștri sunt buni, ai lor sunt răi, nu vreau să știu nimic mai mult decât asta. Cu scuza confortabilă și deja atât de învechită că ai lor sunt ATÂT DE RĂI încât nici nu mai merită să punem nimic la îndoială, oricine e mai bun decât ei.

În plus, mi se pare că și cei mai buni, mai educați, mai „frumoși” dintre oamenii pe care îi cunosc au probleme mari de comunicare. Nu am văzut aproape pe nimeni care să încerce măcar să comunice într-o manieră cât de cât neutră. Să aplice regula aia cu „eu sunt ok, tu ești ok”, discutăm ca doi adulți.

Nu. Toată lumea urăște pe cineva. Unii îi urăsc pe votanții PSD-ului. Alții pe tehnocrați. Alții pe proștii dezinformați. Alții pe cei care ies la protest. Alții pe cei care NU ies la protest. Alții, mai sofisticați, pe cei care își pun problema politizării protestelor. Alții pe cei care nu se gândesc la cei mulți și sărmani. Alții, pe naivii care cred că mai contează detaliile de genul ăsta în lumea din ziua de astăzi. S-ar zice că orice ai spune și ai face vei isca un val de ură și de judecăți acide. Și asta numai între noi, ăștia care ne agităm aici pe Facebook, nu că i-ar păsa cuiva dintre adevărații ticăloși de agitația noastră.

N-am văzut aproape pe nimeni comunicând într-un fel care să unească oameni (dincolo de propriul balonaș de săpun, desigur). Pe nimeni care să empatizeze realmente și să transmită că îl aude și pe celălalt, înainte să lovească cu sete și să pună ștampila GREȘIT pe gândurile altuia. Vreun mesaj care să liniștească frici, raționale sau nu, și să mângâie un pic. Ce am văzut, într-adevăr, au fost alte două-trei mesaje de îngrijorare pentru gaura imensă care se cască între oameni, între noi și noi, mesaje ca al meu și pe care le apreciez din tot sufletul. Fiindcă pentru mine, încă o dată, aici e buba. Cum facem să fim mai noi cu toții?

Să nu credeți că mă consider mai cu moț. Nici eu nu știu cum să navighez prin apele lui 2017. Și eu am trecut prin discuția aia cu oamenii care privesc la Antena 3. Am auzit argumente insuficient de bine gândite și informații preluate orbește. Dar dincolo de ele, am simțit, în spusele „părții adverse”, frică și dezamăgire și dispreț pentru ce a ajuns lumea. Cu alte cuvinte, gândurile poate că erau nițeluș diferite (nu foarte diferite, fiindcă nu am să mă fălesc că sunt cel mai corect informat om de pe pământ), dar sentimentele erau ca-n oglindă. Și totuși, nu am fost suficient de deșteaptă ca să mă prind cum trebuia să comunic ca să arăt oglindirea asta, să transmit încredere și speranță, să argumentez convingerile pe care le am. Nu am știut cum.

Dar ce mă doare e că nu văd soluții la întrebarea „cum” nici de la toți oamenii ăștia deștepți din jur. Chiar nu cred că o să ajungem undeva cu miștouri și răutăți și uri din astea. Dacă e să apară o alternativă viabilă la mizeria cu care ne confruntăm, alternativa aceea trebuie să fie una a deschiderii, a mesajelor pozitive și eficiente, care nu se mai pierd în mocirlă așa de ușor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: