Dream Management

[Scroll down or click here for Romanian.]

The first time I heard of Mirela Oprea, I was reading a story in the Romanian independent magazine called DOR. In the article, Mirela had taken on the role of fairy godmother to Mădălina, a 19-year-old mother of two from a poor village in Romania. Mădălina was forced to travel by train to Bucharest and beg in the metro stations, so she could find the money to feed her children. I remember how impressed I was, not only by the warmth with which Mirela approached this stranger on the street, or by her readiness to help and extraordinary commitment, but also by her ambition to fulfill Mădălina’s dream of having a house of her very own. Despite countless problems, Mirela had succeeded in turning that dream into reality and proving that nothing was impossible, as long as you invested enough time and courage and, moreover, if you succeeded in creating a community of kindhearted people to support you.

Then, I found out that Mirela was organizing a “Dream Management” workshop. I think it’s worth mentioning right now that I don’t have a particularly high degree of self-esteem and confidence in my own desires, not to mention trust in other people’s good intentions. I am a defeatist at heart, who does not believe that dreams come true. At least not in the way we want them to. I am somewhat of a control freak and I can sometimes analyse an idea so aggressively, that I end up sabotaging it altogether. Furthermore, if I had to choose a position on the wide range between long term psychotherapy and short-term actions, like coaching, I would definitely opt for the first. So, you can imagine that participating in a “Dream Management” workshop, whose title itself seemed to be a pretty concrete call-to-action, was not exactly my cup of tea. My personality does, however, have a slight tone of impulsiveness, pushing me to look for solutions in the most unexpected of places, so I went.

On the one hand, I really wanted to meet Mirela and to borrow a bit of confidence and positive energy from her. On the other, despite my skepticism, I was hoping to find, if not a hidden gateway to a land of accomplished dreams, at least a plan of attack or a set of rules: a kind of dream hunting manual, if you will (sounding a bit like a control freak, am I?) To quote another participant, when you bring the word “management” into a world of dreams, you’re already turning them into something more material. A dream is no longer this ethereal, illusory thing, pertaining to the subconscious, but rather a real project you commit to, that you can plan and manage accordingly.

As expected, I liked Mirela as soon as she opened the door for me: she was laughing and she greeted me with a hug and much cordiality. Later, I was going to find out that her childhood dreams included both the aspiration of becoming a ballerina, and that of becoming an army general. Both fit her like a glove: beautiful, delicate, sharp and decisive, Mirela confessed that her colleagues at the NGO she’s working for dubbed her “the benevolent dictator”. After hearing this story, and knowing her past achievements, who wouldn’t allow her to submit their dreams to an intensive training day?

I soon learned that some of the other participants had the same reasons to join the class: they were searching for that small impulse to change perspectives, using the workshop as a kind of lens to clarify and elaborate their dreams. Others seemed more willing to identify the dreams themselves or to relearn how to dream altogether, in this excessively practical and routinizing life. In the words of a fellow participant: to discover “what people dream these days” and perhaps even make off with a dream idea or two.

After a short round of presentations – what’s your name, who are you, what did you dream of as a child – we went straight to the first exercise, which required us to write down all the dreams we could think of within a deadline. This made me realize once more how thoroughly stubborn my mind was in opposing the concept of a dream. I only managed to jot down a couple of timid, recurrent ideas, which were mostly my already hyper-analysed dreams, rather than a creative flow of epiphanies. This exercise was no trifle for someone like me, especially because I was aware that I would probably have to share that which was coming from within. At the moment, I was still struggling bitterly with the skeptic in me.

But then came the part that I enjoyed the most. Paradoxically, it was the sharing part, based on the intention to create a community of mutual aid. After the exercise of becoming friends with the dream generator in ourselves, came the exercise of becoming friends with the others. Whoever wanted to, had the chance to describe three of their dreams, while all the others had the assignment to listen carefully and come up with practical ideas to help turn that dream into reality. So, you want to become a flower stylist? Then I can introduce you to my friend who works in a flower shop, suggest a book or a blog dealing with this subject or give you an order for an event in need of flowers. We wrote each suggestion on a piece of paper and, at the end, we exchanged notes.

This might be the most wonderful ritual I took part in lately, because it is so beneficial to both parties: offering a useful piece of advice to one, and the awesome joy of gifting, to the other. I can’t forget the enthusiasm of the people who were able to come up with suggestions for me. I think it would have been worth it to participate in this workshop for these moments of generosity alone. Don’t you forget it, I am a rather timid person, always wondering, “Is this okay? Am I making a mistake?”, and despite this, the exercise gave me such positive energy that I offered four notes without hesitation and without even imagining that I would receive double the amount of notes.

And a community of strangers has its undeniable advantages. In the minds of people who know you, you star in a movie they know by heart and they expect you to act like what they believe you to be. If you, their software engineer friend, suddenly start talking about your desire to make flower arrangements for baby showers, their image of you might be seriously damaged, leading to reactions and remarks that might not exactly come out as encouraging. This is bound to make you sad and quickly bring you back to the place where dreams and reality have nothing in common. Interacting with strangers, on the other hand, especially when it is reinforced by the reciprocity of disclosing one’s innermost thoughts, has the effect of a power drink on your dream, because for those people you can literally be anyone. You can reinvent yourself completely, and they will only support you, because they have no reason to believe that the dream you just came up with is anything but a true expression of yourself. Think about it this way: had it been made of flesh and bones, your dream would bear your genetic signature, like a baby.

Another awesome feeling is to be among so many diverse dreams: from new houses and personality changes, to departures and trips, business ideas, charitable ideas and, perhaps the simplest and most frequent dream, the desire to achieve balance in a fast-paced and agitated life. This rendezvous with dreams and dreamers makes you trust people and their creative energy and, by extension, it makes you trust yourself and the legitimacy of your own desires, however common or hard to imagine they may be. You access this space where house-trained dreams play nice with the most fantastic and extravagant of dreams. Everything is accepted, worthy of attention and perfectly achievable.

Then came the “dream coach” method, a process borrowed from coaching. We split into teams of three, consisting of a dreamer, a coach and an observer. As a dreamer, you had to tell your coach in as much detail as possible what your dream was, while the coach helped you identify the smallest and simplest step you could take towards fulfilling that dream. The observer watched the process and tried to learn from the coach’s successes and mistakes. The coach had to be very persistent, to reduce the dreamer’s first step to a practical suggestion that was easy to implement. The point was that however discouraging the dream as a whole was, it could be divided into little pieces, that would be small and manageable. Finally, the coach also asked you to commit to achieving that first step within a commonly agreed upon deadline, when he or she was going to contact you to check up on your progress.

Personally, I would have enjoyed more time with the coach, in this part of the workshop, to be able to borrow more of her encouraging energy. The dose I got was only a few minutes long, because the workshop was coming to an end, and it was not enough to fight off the skeptical hyper-analytical side of me for a longer time. But I talked to many other participants who told me about their success with the exercise, about coaches to dedicated themselves intensely and immediately to the dreamer’s cause and brought about real change, about the determination many of the participants found within themselves after the workshop.

The beauty of it is that the method is so simple, that you can steal it and replicate it in any context, with literally anyone playing the role of coach or dreamer. Mirela even insisted on her desire to build a whole network of dream coaches, one dreamer at a time. Thus, the workshop was supposed to be a mere spark or an idea planted in us, which would make fulfilled dreams blossom everywhere: in our houses and families, in our schools or in the companies we worked for. Of course, in order to work, the method needed a bit of exercise, the courage to take that first step and the ability to move past a couple of blockages that can sometimes be very difficult to overcome.

From the impulse to concentrate on our own objectives, to increased attention to one’s thoughts and dreams or the confidence resulting from the contact with a stranger’s selfless generosity, or even the simple exercise of interacting within a community of strangers, I honestly believe that we all left a bit better after meeting Mirela and our dreams. For me, the undeniable benefit was the chance to get closer to the people around me. This seed of kindness, sowed in a warm, pleasant environment is still alive in me, although I sometimes cover it up with fears and insecurity. I trust that it is still there, growing, and that, together with other similar experiences, it will help me grow, too, beyond anything that I could dream of right now, into a fuller, more accomplished version of me.

  • Dream Management is a series of workshops created by Mirela Oprea, which take place in Bucharest. Check out her website or the workshop’s Facebook page (both in Romanian) for more information.

thank you 300x100


Dream management

Am auzit prima dată de Mirela Oprea dintr-o poveste apărută în DOR, „Un sat pentru Mădălina”, în care Mirela își asuma rolul de zână bună pentru o tânără de 19 ani, mamă a doi copii, forțată să recurgă la cerșetorie prin stațiile de metrou bucureștene ca să îi poată îngriji. Îmi amintesc că m-au impresionat foarte tare nu numai căldura cu care Mirela s-a apropiat de un om străin, disponibilitatea și dedicarea ei nemaivăzute până atunci pentru mine, ci și ambiția ei de a duce la îndeplinire visul aproape inimaginabil al Mădălinei: acela de a avea o casă cât de mică numai pentru ea și familia ei. În ciuda problemelor nenumărate, Mirela a reușit atunci să transforme visul în realitate și să dovedească, astfel, că nimic nu e imposibil de realizat, dacă investești suficient timp și curaj și, cu atât mai mult, dacă reușești să atragi de partea ta o comunitate de oameni binevoitori care să te sprijine.

Apoi, am aflat că Mirela organizează un atelier de „Dream Management”. Cred că e important să spun de la început că nu sunt un om foarte încrezător în sine și-n propriile dorințe, fără să mai vorbim de bunăvoința oamenilor din jur. Nu cred că visele se împlinesc, cel puțin nu așa cum am vrea noi să se împlinească. Sunt defetistă și analizez la sânge orice idee îmi vine în minte, până ajung să renunț la planuri prin autosabotare. Așadar, vă puteți închipui că participarea la un astfel de atelier, care se dovedea încă din titlu o chemare la acțiune imediată, nu îmi stătea tocmai în fire.

Totuși, m-am dus. Pe de o parte, din dorința de a o cunoaște pe Mirela și de a împrumuta o doză de încredere și energie pozitivă de la ea. Pe de alta, deoarece, deși sceptică, speram să găsesc, dacă nu o portiță ascunsă care să deschidă drumul către realizarea viselor, măcar un plan de atac sau un set de reguli: un fel de manual de vânat vise, dacă vreți. Așa cum spunea o altă participantă la atelier, când auzi cuvântul „management” adus printre vise e ca și cum le-ai face mai concrete. Un vis nu mai e doar o chestie diafană și iluzorie, ce ține de lumea subconștientului, ci un proiect cât se poate de real și asumat, ce poate fi plănuit și gestionat cum se cuvine.

De Mirela mi-a plăcut de cum mi-a deschis ușa: râdea și m-a primit cu o îmbrățișare și multă prietenie. Aveam să aflu mai târziu că printre visele ei din copilărie se strecuraseră cumva atât visul de a deveni balerină, cât și cel de a se face general în armată. Ambele i se potrivesc foarte bine: frumoasă și delicată, hotărâtă și cu o minte sclipitoare, Mirela ne-a mărturisit că e cunoscută printre colegii de la ONG-ul la care lucrează drept „the benevolent dictator”. După povestea aceasta, și cunoscându-i puțin reușitele din trecut, cum să nu o lași să facă instrucție și cu visele tale?

Am aflat curând că o parte dintre ceilalți participanți veniseră din același motiv ca și mine, pentru acel impuls de a schimba perspectiva, folosind atelierul ca pe o lentilă care să clarifice și să detalieze visele din dotare. Alții s-au declarat mai degrabă dornici să identifice visele însele, să reînvețe să viseze, în viața noastră extrem de practică și rutinizantă. Sau, cum a mărturisit o participantă, să afle „ce se mai visează” în zilele noastre, poate chiar să fure idei de vise de la cei din jur.

După o rundă de prezentări – cum te cheamă, cine ești, ce visai în copilărie – am trecut repejor la primul exercițiu, în care a trebuit să notăm contratimp pe o foaie de hârtie toate visele care ne veneau în minte. Moment în care mi-am dat seama încă o dată cât de încăpățânat se luptă mintea mea împotriva ideii de vis: am reușit să notez numai câteva idei timide, pe alocuri recurente, mai degrabă analizate și mestecate de dintotdeauna, decât un flux creator și revelator, cum poate că ar fi fost de dorit. Nu era un exercițiu ușor pentru cineva ca mine, mai ales fiindcă știam că va trebui, cel mai probabil, să și împărtășesc ceea ce excavam din adâncuri. Mă luptam încă foarte tare cu scepticul din mine.

Dar apoi a urmat partea care mi-a plăcut cel mai mult: surprinzător, a fost tocmai partea de împărtășire, bazată pe ideea de a crea o comunitate de ajutor reciproc. Cu alte cuvinte, după exercițiul de împrietenire cu propriul generator de vise, a urmat exercițiul de împrietenire cu cei jur. Cei care doreau, au avut ocazia să își povestească trei dintre vise, în vreme ce toți ceilalți aveam sarcina să ascultăm și să venim cu idei cât mai concrete prin care am fi putut ajuta la realizarea visului respectiv. Vrei să te faci florist? Atunci aș putea să îți fac cunoștință cu amicul meu care lucrează într-o florărie, să îți sugerez o carte sau un blog din domeniu, sau să îți dau o comandă pentru un eveniment. Tot ce trebuia să facem era să scriem pontul respectiv pe un bilețel pe care urma să îl oferim visătorului.

Acest exercițiu al ajutorului e poate cel mai frumos ritual la care am luat parte în ultima vreme, fiindcă e atât de benefic pentru ambele părți implicate, oferind un sfat util uneia și bucuria inegalabilă de a oferi, celeilalte. Nu pot să uit privirile calde și pline de entuziasm ale celor care mi-au dat bilețele cu sugestii. Cred că atelierul ar fi meritat fie și doar pentru aceste momente în care camera s-a umplut de generozitate. Nu uitați, sunt un om mai degrabă timid, care se întreabă mereu de zeci de ori înainte să facă un lucru, „Oare e bine? Oare greșesc?” – și totuși exercițiul acesta mi-a dat o asemenea energie pozitivă, încât am scris imediat vreo patru bilețele, fără să îmi imaginez măcar că urma să primesc, la rândul meu, și mai multe.

Iar o comunitate de oameni necunoscuți are avantaje indiscutabile. Oamenii care te cunosc au un film foarte clar în minte despre cine ești și ce ți se potrivește. A le vorbi deodată despre dorința ta, să zicem, specialist în IT, de a te apuca de aranjamente florale pentru botezuri, poate să le rupă violent filmul și să provoace expresii și fețe care numai încurajatoare nu sunt, mâhnindu-te și aducându-te repejor înapoi în zona în care visul și realitatea nu au nimic în comun. Interacțiunea cu străinii, în schimb, consolidată de reciprocitatea destăinuirii, e ca o cură rapidă cu energizante pentru visul tău, fiindcă pentru oamenii aceia poți, realmente, să fii oricine. Poți să te reinventezi în totalitate, iar ei nu vor face decât să te susțină, fiindcă nu au motive să te considere altfel decât potrivit cu visul care tocmai ce a izvorât din tine. Și, care, la urma urmei, dacă ar fi făcut din carne și oase, ți-ar purta semnătura genetică, întocmai ca un copil.

Un alt lucru minunat e să te afli în prezența atâtor vise variate: de la case și schimbări de personalitate, la plecări și călătorii, idei de afaceri, dorințe de binefacere și, poate, cel mai simplu și frecvent apărut vis, cel de a obține echilibrul și armonia în miezul unei vieți tot mai agitate. Întâlnirea cu visele și sinceritatea celor care le împărtășesc îți dau încredere în oameni și energia lor creativă și, prin extensie, în tine și în legitimitatea propriilor dorințe, indiferent cât de comune sau greu de imaginat ar fi. Ești într-un spațiu în care visele domestice se joacă frumos cu cele mai fantastice și sălbatice vise. Totul e acceptat, merită atenție și e perfect realizabil.

A urmat metoda „antrenorului de vise”, un proces împrumutat din coaching. Ne-am împărțit în echipe de câte trei, formate dintr-un visător, un antrenor și un observator. Ca visător, îi explicai antrenorului în detaliu care este visul pe care ți-ai dori să-l duci la împlinire, în vreme ce acesta te ajuta să identifici cel mai mic și simplu de făcut pas spre realizarea visului respectiv. Observatorul urmărea procesul și încerca să învețe din reușitele și greșelile antrenorului, care trebuia să fie cât mai persistent în încercarea de a reduce acel prim pas al visătorului la o propunere cât mai concretă și cât mai lesne de pus în aplicare. Ideea fiind că oricât de descurajant de uriaș ar fi visul, el poate fi împărțit în bucățele suficient de mici și ușor de gestionat, de care să te poți apuca fără frică. În ultimă fază, antrenorul te ruga să îți asumi responsabilitatea de a face acest pas până la un termen convenit, când urma să te contacteze ca să îți verifice progresul.

Ce aș fi dorit mai mult, în acest moment, ar fi fost un pic mai mult timp cu antrenorul, ca să pot împrumuta mai mult din energia încurajatoare a acestuia. Doza de numai câteva minute pe care am primit-o nu a fost de-ajuns pentru a combate scepticul și hiperanaliticul din mine pe termen lung. Am vorbit însă cu mulți alți participanți, care povestesc despre reușita exercițiului, despre antrenori care s-au dedicat intens și imediat cauzei visătorului și au determinat schimbări reale, și despre hotărârea pe care mulți și-au (re)găsit-o după atelier.

Partea cea mai frumoasă e că metoda e atât de simplă, încât o poți prelua și replica în orice context, cu oricine în rol de antrenor, sau devenind chiar tu antrenorul altora. Mirela a insistat chiar pe intenția de a construi, din aproape în aproape, o rețea întreagă de antrenori de vise. Din perspectiva aceasta, atelierul este o idee din care pot să izvorască vise împlinite pretutindeni: în casele și familiile noastre, la școlile unde învățăm sau la firmele în care muncim. Desigur, ca să funcționeze, metoda are nevoie de exercițiu, de curajul de a face acel prim pas și de tenacitatea de a depăși unele blocaje încăpățânate.

Cred sincer că am plecat cu toții un pic mai buni de la această întâlnire, fie că am obținut un impuls de a ne concentra pe obiectivele noastre, mai multă atenție acordată propriilor gânduri și dorințe, sau exercițiul interacțiunii într-o comunitate de oameni necunoscuți. Pentru mine, câștigul indubitabil a fost apropierea de cei din jur. Această sămânță de bine sădită într-un mediu cald și propice a rămas vie în mine, chit că o mai acopăr când și când cu frici și nesiguranțe. Am încredere că e acolo, că se dezvoltă și, alături de alte mărturii ale unor experiențe similare, mă va ajuta să cresc și să devin ceva dincolo de ce pot visa acum: o Mirună mai plină și mai împlinită.

  • Dream Management este o serie de ateliere create de Mirela Oprea, care au loc în București. Vizitați site-ul web al Mirelei sau pagina de Facebook a atelierului pentru mai multe informații.

2 thoughts on “Dream Management

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s