26/01/2018 About things and homes

[For Romanian, scroll down or click here]

As a kid, I had many places where I felt at home. There was our apartment in Brașov, there were two sets of grandparents with welcoming homes in Bucharest and Pitești, there was the holiday house in Rucăr, that magic place among the green hills. I was also very willing to appropriate all of our relatives’ homes, calling them my own whenever I visited. We were lucky enough to have lots of special people strewn all over the country, who were always happy to see us and who made us feel so very welcome every time. From the uncles in Craiova to the great-aunts in Afumați, Piatra Neamț or Măgura, our extended family offered a great web of microuniverses, each with its extraordinary details and attractions. One house had a yard completely taken over by flowers: tulips, petunias, tobacco jasmine (a flower we call the Queen of the night in Romanian). The other had a crazy black dog running around in circles all the time, a gentle horse that loved to be caressed between the eyes, a buffalo female giving milk, baby chicks and geese hissing and kittens sleeping on the doorstep. In this other yard there was a toolshed with many wonders, including a tiny iron hammer that seemed to be made especially for me to work on my nail-and-string art projects. And in the apartments, there were all the drawers and closets. There were drawers filled with supplies for knitting and sewing, bouquets of knitting needles, threads of all textures and boxes containing families of buttons, spangles and beaded pins. Glass cases containing cups with golden edges and red crystal glasses that called for rearranging, not to mention the singer with her dark blue dress and white, graceful arms, just waiting for me to create a story for her and her other ceramic friends. Bookcases with children’s books, somehow becoming richer every time I visited, even though the house had no children of its own. Commodes with collections of perfumes, Impulse deo sprays, carmine red nail polishes and scented creams. Cases with scarves and bowties and fancy purses or chests with old wedding dresses and fur coats. Shelves filled with stamps, diapositives and postcards.

I’d become so accustomed with this situation that the first time we ever went on holiday in another country I was extremely confused and disappointed to find out that nobody was waiting for us there – I asked my mother several times, was there REALLY NO ONE there to welcome us? AND there was nothing to be found in the drawers when we got there: just our own stuff, that we had to bring over, what a drag! It’s happened to me several times after that: going on holiday, arriving tired after perhaps a whole day of travel, and having my heart sink because I was unable to feel the “home” in that foreign place.

In my mind, I had my own cities and villages, apartments and houses, yards and gardens, I had fruit trees of all kinds, vineyards and pastures, forests and all the animals you can imagine around a house. I had bales full of hay and barns full of cereals, sheds full of tools and attics full of memories. They made up my greater home, my amazing home, with so many things to discover and rediscover, all treasures I could steal to decorate my mind with.

But the truth is, these things were like living creatures populating the places they were in. They were infused with the spirit of the place and of the people inside it. Taking them away, trying to make them work in another place would simply not do, they would not be the same, they would be completely different things. Like those plants that hate to be moved around, they would die – then perhaps reincarnate into another thing, taking in new meanings, new souls. Or perhaps they wouldn’t, remaining mere shells of what they had been.

Now, many of the drawers and closets in the home we rented here are still empty. This emptiness around troubles me, perhaps because it echoes other things which have gone missing from our lives. I’m not yet sure what to put inside, so everything remains in waiting, just like my mind remains in waiting for the host of new memories we’ll no doubt breed between these new walls, in this new city. When it was time to pack up and relocate to another country, I was worried, thinking it would be almost impossible to choose what to take with us and what to leave behind. But it ended up being surprisingly easy, as if some of the things in our Bucharest apartment simply didn’t want to come with us, as if they had become attached to that home and refused to be of use in another. With a few exceptions (my magazines! my English books! my graphic novel collection!), I don’t miss the objects I left behind, but I do miss the sense of home which resided within them and is now lost somewhere. I don’t think it’s in Bucharest anymore. Maybe it’s just beyond my reach, waiting for a change in me, so I can see it. Maybe it’ll never come back. Who knows.


Copil fiind, aveam multe locuri pe care le numeam „acasă”. Aveam apartamentul din Brașov, cele două perechi de bunici cu case primitoare în București și Pitești, aveam și casa de vacanță din Rucăr, locul minunat dintre dealurile verzi. De asemenea, îmi venea ușor să declar casele tuturor rudelor „acasă”. Eram norocoși să avem mulțime de oameni speciali împrăștiați prin toată țara, care se bucurau să ne vadă și ne primeau cu brațele deschise de fiecare dată. De la unchii din Craiova, la strămătușile din Afumați, Piatra Neamț sau Măgura, familia noastră extinsă îmi oferea o rețea de microuniversuri, fiecare cu propriile detalii și atracții extraordinare. Una dintre case avea o curte cotropită de flori: lalele, petunii, regina nopții. Alta avea un câine negru nebun, care se învârtea mereu în jurul cozii, un cal blând care se dorea mângâiat între ochi, o bivoliță care dădea lapte, pui de găină mici și gâște care sâsâiau și pisoi adormiți pe prag. În altă curte exista o magazie plină de minuni, inclusiv un ciocan de fier mititel, făcut parcă special pentru proiectele mele cu cuie și ață. Iar apartamentele aveau toate sertarele și dulapurile. Erau sertare pline cu instrumente de cusut și de tricotat, cu buchete de andrele, lâneturi de toate felurile și cutii cu familii de nasturi, paiete și ace cu gămălie. Vitrine cu cești aurite și pahare de cristal roșu, care se cereau rearanjate de fiecare dată, ca să nu mai vorbim de cântăreața cu rochie albastru cobalt și brațe albe, grațioase, așteptându-mă să scriu poveste ei și-a celorlalte bibelouri de toate neamurile. Biblioteci cu cărți pentru copii care se-mbogățeau la fiecare vizită, în ciuda faptului că în casa respectivă nu trăiau copii. Comode cu colecții de parfumuri, deodorante Impulse, oje roșu carmin și creme aromate. Cutii cu eșarfe și papioane și poșete elegante sau valize cu rochii de mireasă și haine de blană. Rafturi cu timbre, diapozitive și cărți poștale.

Mă obișnuisem așa tare cu ideea asta de „acasă”, încât prima dată când am mers în vacanță în altă țară am fost extrem de încurcată și dezamăgită să aflu că nu ne aștepta nimeni la sosire – știu că am întrebat-o pe mama de mai multe ori, chiar nu e NIMENI acolo să ne aștepte? Și că nu se găsea nimic prin sertare: trebuia să le umplem cu propriile noastre obiecte aduse de-acasă, ce plicticos! Mi s-a mai întâmplat de multe ori după aceea să merg în vacanță, să ajung obosită după o zi întreagă de călătorit și să mi se rupă inima că nu găsesc niciun pic de „acasă” la destinație.

În mintea mea, aveam propriile orașe și sate, apartamente și case, curți și grădini, aveam pomi de toate felurile, vii și pășuni și păduri și toate animalele pe care ți le puteai imagina în jurul unei case. Aveam căpițe de fân și hambare cu cereale, magazii de unelte și poduri burdușite cu amintiri. Împreună, toate acestea alcătuiau marele meu „acasă”, o casă minunată, plină de lucruri noi de descoperit și redescoperit, comori pe care le puteam fura ca să-mi decorez mintea.

Adevărul este că toate aceste lucruri erau, de fapt, creaturi vii care populau locurile în care se găseau. Erau îmbibate de spiritul locului și-al oamenilor care trăiau acolo. Dacă am fi încercat să le luăm, să le găsim un rost în altă casă, pur și simplu n-ar fi funcționat: n-ar fi fost aceleași, ci complet alte lucruri. Cum fac plantele acelea cărora nu le place să le muți, ar fi murit – apoi, poate s-ar fi reîncarnat într-un alt lucru, cu alt sens și alt suflet, sau poate că n-ar fi făcut-o deloc, rămânând doar un fel de cochilii.

Acum, multe din sertarele și dulapurile din casa pe care am închiriat-o aici sunt goale. Goliciunea din jur mă tulbură, poate fiindcă e un ecou al altor lucruri care au dispărut din viețile noastre. Deocamdată nu sunt foarte sigură ce să pun în ele, totul rămâne în așteptare, așa cum așteaptă și mintea mea mulțimea de amintiri noi pe care le vom cultiva, fără-ndoială, între acești pereți noi, în acest oraș nou. Când a fost vorba să ne împachetăm lucrurile ca să le trimitem în țara străină, îmi făceam griji că va fi imposibil de ales ce să luăm și ce să lăsăm în urmă. Dar, până la urmă, a fost surprinzător de ușor, ca și cum unele dintre lucrurile din apartamentul bucureștean nu voiau să vină cu noi, fiind prea atașate de casa aceea și refuzând să fie de folos în alta. Cu puține excepții (revistele! cărțile englezești! colecția de romane grafice!), nu-mi lipsesc obiectele lăsate în urmă, dar îmi lipsește sentimentul de „acasă” atașat lor, rămas pierdut pe undeva. Nu cred că mai e la București. Poate că e la doar un pas distanță, așteptând o schimbare în mine, ca să pot să îl văd. Sau poate n-o să se întoarcă niciodată la mine. Cine știe.