19/01/2018 About rain in Rucăr

[For Romanian, scroll down or click here]

As a kid, I spent my holidays with my grandparents in a pretty village called Rucăr, cradled between green hills somewhere close to the center of Romania. There were lots of places to explore and things to do. SO many options. Climbing on steep mountain paths or taking long walks on undulating footways in the forest. Conquering the stair-like hills strewn with apple and plumtrees, or that one weird hill with a top-hat made of spruces and one side covered in rock, looking as if the rock had once been liquid cascading from the hilltop. Picking berries to make red fragrant necklaces on strands of hay, bringing bucketsful home, to have grandma make berry mousse, or just eating them all up on the spot. Collecting white daisies and purple asters and alpine pinks and violet harebells and yellow lady’s bedstraws (such pretty names I am just finding out now), to make bouquets that grandma always displayed on the top of the stairs. Angering the adults by frolicking around in the high grass and “ruining the hay”, playing hide and seek behind the haystacks and climbing trees, such as the old willow that always looked higher after I climbed on it, so I was always very brave going up and very cowardly jumping down from it. Picking green onions and parsley or digging up new potatoes in the small vegetable garden my grandparents had down by the church. Bathing in the ice-cold water of the Dâmbovița, dozing on the riverbanks or exploring the abandoned hydropower plant by the river. Even staying at home, in the yard, building dollhouses out of scrap wood, making perfume out of rose petals and water, or planning plays and poetry recitals for the parents’ weekend visits.

But all the options shriveled away, like those flowers that close up during the night, when it started to rain. And when it rained, it rained for days in Rucăr, weeks even! The clouds would slip down in the bucket created by the mountains all around us, and they’d forget their way out. There’d be this dark purplish-gray lid shutting down our playful world, sometimes seeming to hang only an armlength away from the rooftops, and it’d get so cold that you went from wearing sleeveless tops to several layers of sweaters in hours. It smelled of smoke and dust and puddles and mothballs. At night, grandpa would light the fire in the stove and us kids would move from the room upstairs, in the attic, to the cozy room in the very heart of the house, protected from the cold by all the other rooms huddled around it. Even walking to my cousin’s house, just across the yard, was a muddy mess of a trip. And then we’d be crabby and picky and fight over nothing. So I’d end up sitting on great grandma’s dowry chest with my feet on the ceramic tiles of the stove, or all smothered in thick clothes up on the balcony, reading all day and trying so hard to wish the clouds away, waiting and waiting and waiting for even the tiniest patch of blue in the skies, a glimpse of hope that summer hadn’t forgotten all about us. And, oh, the joy of waking up one morning to find the sun back at play in the yard, an ally against the cold and the mud and the grumpiness, helping us reconquer our hills and our garden and our holidays.

I’m reminded of this, here in the Netherlands, whenever the sun plays with our expectations too much, though here the weather is sometimes much rasher, shuffling rainclouds and sunlight and sudden hail and back to sunlight and rain and then some snow, at a speed I’m not yet quite used to, as if the sun were a love interest fussing too much over all his fancy clothes, when you’d be perfectly content to see him naked.

Still, other times I recognize the long dreary wait of my past summers, waiting and waiting for the sun to make an appearance from beyond the ceiling of clouds, followed by that sheer childlike joy we feel when he finally comes, feeling as though the sunlight fills us up, pop! and hey, what do you know, I’m a full person again, not that half-deflated balloon that was wallowing about just a second ago.

Good thing, at least, that I’ve had my training early on, no?


Copil fiind, îmi petreceam vacanțele cu bunicii din partea tatei la Rucăr, o comună culcușită între dealuri verzi, undeva aproape de miezul României. Aveam multe locuri de explorat și multe de făcut. Atâtea și-atâtea opțiuni. Să te cațări pe cărări abrupte de munte sau să faci plimbări lungi pe potecuțe unduioase prin pădure. Să cucerești dealurile în formă de scări, presărate cu meri și pruni, sau dealul acela ciudat cu joben din molizi și o coastă acoperită de piatră, ca și cum piatra ar fi fost cândva lichidă și-ar fi curs în cascadă din vârful dealului. Să culegi frăguțe din care să faci coliere aromate pe fire de fân, sau să aduci un munte-acasă, să le transforme bunica în spumă de fragi, sau pur și simplu să le mănânci pe toate pe loc. Să culegi margarete albe și movulii, garofițe ciclam și clopoței violet și sânziene galbene, făcând buchete pe care bunica le așeza în capul scărilor. Să enervezi adulții „stricând fânul”, să te joci de-a v-ați ascunselea pe după căpițe și să te cocoți în copaci, de exemplu, în salcia aia bătrână care arăta mereu mai înaltă după ce ajungeam sus, așa că eram mult mai curajoasă la urcare, decât la coborâre. Să culegi ceapă verde și pătrunjel sau să folosești pentru prima (și singura) dată sapa ca să scoți cartofi noi din mica holdă a bunicilor de lângă biserică. Să faci baie în apa ca gheața a Dâmboviței, să ațipești pe mal sau să explorezi hidrocentrala părăsită din josul râului. Chiar și să stai acasă, în curte, construind căsuțe pentru păpuși din resturi de lemn, făcând parfum din petale de trandafiri și apă sau plănuind spectacole și recitaluri de poezie pentru vizitele din weekend ale părinților.

Dar toate opțiunile astea se ofileau, precum florile acelea care se închid noaptea, atunci când începea să plouă. Și când ploua, ploua cu zilele, ba chiar cu săptămânile în Rucăr! Norii lunecau în găleata creată de munții din jurul nostru și uitau cum să iasă. Peste lumea noastră jucăușă se lăsa un capac întunecos, gri-violet, care părea uneori să fie nu mai departe de un braț de acoperișul casei, și se făcea așa de frig încât treceai de la maieu la mai multe straturi de pulovere în doar câteva ore. Mirosea a fum și-a praf și-a băltoace și-a naftalină. Noaptea, bunicul aprindea focul în sobă și noi, copiii, trebuia să ne mutăm din camera din mansardă în cămăruța din mijlocul casei, protejată de frig de celelalte camere care o îmbrățișau. Chiar și drumul până la verișoară-mea acasă, adică peste curte, era o plimbare noroioasă antipatică. După care oricum eram morocănoase și mofturoase și ne certam din nimic. Așa că ajungeam să petrec zilele pe lada de zestre a bunicii, cu picioarele pe sobă, sau înfofolită în haine groase, sus pe balcon, citind toată ziua și încercând din răsputeri să fac norii să dispară cu puterea minții, așteptând și așteptând și așteptând înc-un pic să apară măcar un petec de albastru pe cer, ca o scânteiere de speranță că vara nu uitase chiar de tot de noi. Dar și ce bucurie era să te trezești într-o dimineață și să vezi că s-a întors soarele la joacă în curte, aliatul nostru împotriva frigului și-al noroiului și-al morocănoșeniei, care să ne-ajute să ne recucerim dealurile și grădina și vacanța!

Îmi amintesc cum era ploaia la Rucăr de fiecare dată când, aici în Olanda, soarele se joacă prea mult cu așteptările noastre, deși aici vremea e uneori mult mai repezită, jonglând cu nori de ploaie și raze de soare, apoi niște grindină, după care iar soare și ploaie și hai și niște zăpadă, cu o viteză cu care nu m-am prea obișnuit încă, de parcă soarele ar fi persoana aia specială care ți-a picat cu tronc, care se gândește prea mult cu ce să se-mbrace, când tu ai fi perfect mulțumit să apară în pielea goală.

Altădată, însă, recunosc așteptarea plicticoasă din verile trecute: aștept și aștept ca soarele să binevoiască să-și facă apariția de sub plafonul de nori, și-apoi mă bucur ca un copil când în sfârșit vine, simțind că mă umplu de lumina soarelui și pac! iată că-s o persoană întreagă, nu balonul ăla pe jumătate dezumflat care se târâia pe-aici acum o secundă.

Bine că măcar m-am antrenat din tinerețe pentru asta, nu?