15/01/2011 About memory littering

During the holiday between the 9th grade and the 10th grade, I spent part of the summer holidays in Rucăr with my friend, Simona. It might have been the best two weeks of summer in my whole teen life. Normally, I’d spend a lot of the days in the long summer holiday getting bored, lying around reading and waiting (secretly) for school to begin. Well, that one summer was a whole different kind of summer. I don’t remember being bored at all, not even in the endless evenings we spent up on the balcony, straddling the railing, eating pistachios and grandma’s butter cookies and listening to rock ballads (like Oasis’ “Wonderwall” and Incubus’ “Drive”) and telling stories till the early morning hours.
Another super fragrant memory from that holiday is that of a sunny morning, when we both woke up before 7, for no reason at all, and were just in time to catch the first batch of bread of the day at our next door neighbors’ bakery… complete with that amazing freshly baked bread smell… of course, before too long, we were back on the balcony, munching warm bread crust and dozing in the sunlight.
But when I first thought of that summer, the moment I saw before my eyes was in fact the very end of the adventure, when we did something quite pathetic but, come to think of it, quite appropriate for that moment in our common history: we had this phone card we’d used up calling our parents back home and we ripped it up in tiny pieces, then left one piece in every place where we’d made fresh memories that summer. Why the phone card, I can’t say. But since those cards were hardly biodegradable (our other friend, Deea, would have killed us, had she known that we polluted the village like that!), maybe the pieces are still there, on the dusty streets or in the grass of the football field, witnesses of our passing by…
Happy birthday, Simo! May you grow old and famous, but never forgetful!

În vara dintre clasa a 9-a și clasa a 10-a am fost la Rucăr cu prietena mea Simona. A fost una dintre cele mai grozave două săptămâni de vară din adolescență — în mod normal, în vacanța mare activitatea majoritară e plictiseala, cu  momente luuuungi de zăcut și așteptat (în secret, să nu cumva să se prindă cineva) să înceapă odată nenorocirea aia de școală. Ei, vara de care vorbesc n-a fost deloc așa, eu nu-mi amintesc să mă fi plictisit vreun moment, nici măcar în serile când petreceam ore întregi cocoțate pe balustrada de la balcon, mâncând fistic și prăjiturelele bunicii, ascultând balade rock (Wonderwall de la Oasis și Drive de la Incubus sunt primele care îmi vin în minte) și povestind până târziu.
 
Altă amintire foarte înmiresmată legată de vacanța cu pricina e a unei dimineți cu soare, în care nu se știe de ce ne-am trezit amândouă la 7 fără ceva și am prins prima producție de pâine a zilei  la brutăria vecinilor din spatele casei, cu tot cu aroma grozavă de pâine proaspătă… bineînțeles că before too long ronțăiam pâine caldă pe balcon în timp ce semi-moțăiam la soare.
 
Când mi-a încolțit însă amintirea asta în cap, momentul pe care l-am văzut în fața ochilor a fost chiar sfârșitul aventurii, când am făcut împreună o chestie destul de patetică, dar potrivită pentru bucata aceea din istorie: aveam o cartelă de telefon pe care o consumaserăm vorbind acasă, pe care am rupt-o în bucățele mici, mici de tot și ne-am apucat să lăsăm câte o bucățică în fiecare loc de care ne lega, de-acum, câte o amintire. De ce cartela aia, nu pot să zic. Dar cum cartelele nu prea sunt biodegradabile (Deea ne-ar omorî dacă ar ști cum am poluat comuna Rucăr :P) poate că bucățelele au rămas pe undeva prin praful ulițelor sau pe sub iarba terenului de fotbal, ca mărturie ca am trecut și noi cândva pe-acolo…
 
La mulți ani, Simo! Să crești mare și … faimoasă, dar niciodată uitucă!