15/01/2018 About changing one’s mind

[For Romanian, scroll down or click here]

Sometime during what I think was our seventh year of primary school, a pretty, bright blonde girl in my class decided to suddenly change her mind about me.

Mind you, she did that despite the fact we’d been in the same class for two years already and had been bitter rivals up until that point, caught up in that crazy race for first place among a bunch of clueless teenagers, in a time when that race seemed to be the most important thing in the whole universe.

She did it although her mother – much like my own – was encouraging this kind of blind competition based on grades and averages, pushing and pushing us to be the best in ways that would never be useful to anyone.

She did it when she was already becoming stunningly beautiful – I watched her become more and more so through the years, with her amazing blonde hair that turns as bright as daylight in the summertime and those chameleon eyes, you know the kind, eyes that mirror colors and feelings, which she now passed on to her baby girl, my goddaughter. Other pretty girls our age would have done anything but become friends with that chubby girl with thick-lensed glasses. Such a relationship could ruin you, drag you down to the gutters, among the losers and the dorks.

She did it and stuck to her guns, though I was a difficult teen and sort of a „beginner” friend, not really knowing what I was doing. Having been hurt by others, I was sometimes defensive and aggressive for no reason, acted superior and was egotistic, and at the same time so insecure, in constant need of a perk-up.

Did she see something in me, beyond that which I was able to recognize myself? Did she sense the potential of a 20 year old friendship between us, like the spark of static electricity between objects which seem to have nothing in common? Was she just lonely herself and decided to give the unlikely option a try?

Who knows. But to me, her friendship, coming at that precise moment, was like a lifeboat. A lifeboat filled with gifts and memories waiting to happen.

Much time has passed since then, and I learned so many things, while many others still wait to be learnt. One of the deepest, most important lessons I’ve found so far, one that is so hard to practice, even when you know it by heart, is this: never, ever put people in a box and forget them there. Some people will bug the living daylights out of you during your first encounter. Some will strike you as pretentious know-it-alls, or not so interesting as people make them out to be, or simply unkind. But it might just be the circumstances, or the timing, or it might just be you, so give them a chance to change your mind.

I’ve changed my mind about so many things in life: about my parents, about writers, about careers, about friends and so-called-friends and about myself. Sometimes it took me years to be able to see beyond my stubbornness, and for some things I needed to grow up in many ways, so I could finally overcome my (pride and) prejudice.

But this girl I just told you about – this amazing woman I’ve been calling my friend for almost 20 years now, whose birthday happens to be today – she has been doing it like a pro since she was 13.

Here’s to you, Simo!

*

This is an attempt to revive the series “Memory of the day” which I started in 2011. On 15.01.2011, on Simona’s birthday, I wrote this short memory about the summer holidays we spent at my grandparents’ house.



Cred că eram prin clasa a șaptea când o fată blondă, drăguță și strălucit de deșteaptă, și-a schimbat deodată părerea despre mine.

Merită menționat că a făcut-o deși eram în aceeași clasă de doi ani deja și fuseserăm rivale până în acel moment, prinse în cursa nebunească către locul întâi, în vremurile în care nu exista nimic pe lume mai important decât cursa aceea.

A făcut-o cu toate că mama ei – la fel ca a a mea, de altfel – încuraja concurența asta acerbă bazată pe note și medii, împingându-ne să fim cele mai bune în feluri care nu au ajutat, de fapt, niciodată, pe nimeni.

A făcut-o într-o vreme în care deja începuse să se facă grozav de frumoasă – am privit-o între timp cum devine și mai și, cu părul ei blond care se deschide vara de parcă ar fi făcut din lumină și ochii ca doi mici cameleoni, știți voi, din aceia care se transformă în oglinzi pentru orice culoare și orice sentiment, pe care i-a dat mai departe fetiței ei care mi-a devenit fină. Alte fete frumoase de vârsta noastră nici nu s-ar fi gândit să se împrietenească cu o ochelaristă grăsună, că doar o astfel de atenție prost direcționată te putea catapulta scurt printre loseri și tocilari.

A făcut-o și nu s-a mai răzgândit, deși eram o adolescentă dificilă și destul de începătoare la prietenii. Rănită de alții, eram uneori defensivă și agresivă fără motiv, cu o atitudine superioară și mult egocentrism, dar în același timp multă nesiguranță, fapt pentru care aveam mereu nevoie de încurajări.

O fi văzut ceva în mine, ce nici măcar eu nu vedeam pe-atunci? O fi simțit potențiala prietenie de 20 de ani, ca o scânteie de electricitate statică, apărută între obiecte care par să n-aibă nimic în comun? Se simțea un pic singură și a ales soluția ieșită din comun?

Cine știe. Dar pentru mine, prietenia ei, în momentul în care a apărut, a fost ca o barcă de salvare. Una plină de cadouri și amintiri care abia așteptau să se întâmple.

A trecut mult timp de-atunci, și am învățat atâtea lucruri, în vreme ce altele încă așteaptă să fie învățate. Printre lecțiile cele mai profunde și importante pe care le pot da mai departe este una foarte dificil de pus în practică, inclusiv atunci când o știi pe de rost: nu uita niciodată pe cineva într-o cutiuță în care l-ai așezat din prima. Unii oameni o să te enerveze la culme la prima întâlnire. Alții îți vor părea plini de ei, nu atât de interesanți pe cât se zice, sau chiar răutăcioși. Dar poate că e doar o chestie de circumstanță, poate momentul nu e bun sau poate că problema e la tine. Dă-le o șansă să-ți schimbe părerea.

Eu una mi-am schimbat părerea despre atât de multe lucruri: despre părinți, despre scriitori, despre cariere, despre prieteni și așa-ziși prieteni și, de câte ori, chiar despre mine. Uneori a fost nevoie de ani de zile ca să trec peste propria încăpățânare, iar pentru unele lucruri a fost nevoie să cresc și să mă maturizez în multe feluri, până să îmi depășesc (mândria și) prejudecățile.

Dar fata asta despre care vă povestesc – femeia asta minunată care mi-e prietenă de aproape 20 de ani și a cărei zi de naștere e, întâmplător, chiar astăzi – ea știa să aplice lecția asta ca o profesionistă încă de pe la 13 ani.

La mulți ani, Simo!

*

Aceasta este o încercare de a readuce la viață seria “Memory of the day”, începută în 2011. Pe 15.01.2011, de ziua Simonei, am scris această amintire scurtă despre vacanța de vară pe care ne-am petrecut-o împreună la bunicii mei acasă.