16/01/2018 About grandma no.4

[For Romanian, scroll down or click here]

We’re in Cosmin’s grandmother’s tiny kitchen and we’re washing dishes. It’s the outer kitchen, not the good kitchen hidden further within the center of the house, holding the good dishes and the good sink connected to the boiler, the fridge and all the goodies set aside by grandma to give to her guests: chocolates brought from abroad from emigrant neighbors visiting Romania in the holidays, bubbly juice, biscuits and jams. No, we’re in the kitchen meant for daily, serious work, home to the gigantic earth oven where she bakes bread and cozonac for half of the village and the tile-covered cooking stove, atop which there’s always water boiling and where she makes polenta and cabbage rolls.

Grandma is washing the dishes in a blue bucket of water and I dry them on a white rag. We’re both sitting on stools and chatting while we’re at it. She always has the best stories, and the jolliest ones, too. Even when she’s telling a sad one, she’ll jump from one thing to the other and before you know it, she’s laughing again. Her face is a story itself. She’s lived her whole life here, between these hills, and now she has the hills and valleys around her eyes, and she makes this whole world tremble with fear or freeze in amazement or shake with laughter as she speaks.

She loves her little household, the fruit of her hard work. I admire this so much. People might say she doesn’t have a lot, but she loves everything she does have with all her might. Her flowers, most of which she bought herself and brought over from the city. The pear-tree in the yard. The raspberry bush in the small garden out back, her giant parsley and thyme and dill plants. The vegetables she grows in the larger garden set further down the road, in a curve. Veggies grown with no additives, she’ll always say. (Her carrots, for instance, are a shade of orange I’ve never seen before, so lively and fresh.) The good rooms where she keeps all her hand work: tablecloths and pillowcases, duvets and rugs, all colorful and bright – she uses the jolliest yarns, shiny yellows and greens and sky blue – handsewn or weaved in a loom by herself. She’s proud of it all, dying to show you everything, but most of all, she loves it all, in such a way that it’s clear these things are not just things, they are pieces of her and she’s graced the world around her with her presence, so cheerful and kind.

Today she’s telling me about this piglet she used to have. Raising it for meat, of course, everything around here has a practical purpose. Still, she loved that little pig, too, I sense it, by the way she’s speaking of it. Not just an animal to busy your days with, but a reason of pride and joy. She says she’s quite the expert at rearing pigs, for whom you need to care as if they were small children. One night it even got sick, precisely like a child, having eaten too much of its favorite chow, so grandma spent the night massaging its back with alcohol, fretting about its purplish color and feverish eyes, until she got it safely through the night, all well and ready to eat another meal.

She’s one hell of a woman, grandma. Sure, she’s a wife and a mother, she takes care of her household and cooks and does everything a traditional woman would. But I swear I’ve never seen a woman to inspire a greater sense of feminism in me than she does. Never afraid to do anything a man would. Always saying what she very well wishes to. Taking shit from no one. Having fun when fun is in order – I remember her at our wedding, where she wore a traditional set of clothes made by herself, of course, and danced her heart out to the great delight of all the other guests, be they locals or from my side of the family. And she never takes no for an answer. Once, the rest of the people in the family decided they would have no pig to grow that year for Christmas. So what did grandma do? She got informed, found a farmer’s market, went by bus to the city where it was held, bought a pig, negotiated its price and had it delivered home, convincing the seller to take her home in his car, too. Cause there’s just nothing the woman can’t do. On her own. At 70 something years old.

How’s that for inspiration?



Suntem în bucătăria micuță a bunicii lui Cosmin și spălăm vasele. E bucătăria de vară, nu cea bună, care-i ascunsă mai adânc în miezul casei, locul vaselor de soi și al chiuvetei bune conectate la boiler, al frigiderului și-al bunătăților puse deoparte pentru musafiri: ciocolățele aduse din străinătate de vecinii emigranți care vin în vizită de sărbători, sucuri acidulate, biscuiți și gemuri. Nu, acum suntem în bucătăria pentru treburi zilnice și serioase, casa cuptorului gigantic de pământ unde coace pâine și cozonaci pentru jumătate de sat și a sobei cu plită, pe care fierbe mereu o oală cu apă și unde se fac mămăliga și sarmalele.

Bunica spală vasele într-o găleată cu apă și eu le șterg cu o cârpă albă. Stăm pe taburete și schimbăm impresii. Mereu are cele mai grozave povești de spus, și cele mai vesele. Chiar și când are una tristă de povestit, sare de la un lucru la altul și înainte să te prinzi, deja râde în hohote. Fața îi e și ea o poveste. Și-a trăit toată viața aici, între dealurile astea, iar acum are dealuri și văi în jurul ochilor, o lume-ntreagă pe care o face să tremure de teamă, să-nghețe de uimire sau să se scuture de râs când vorbește.

Își iubește mica gospodărie muncită. O admir așa mult pentru asta. S-ar putea zice că n-are așa de mare lucru, dar iubește tot ce are din tot sufletul. Florile ei, pe care majoritatea le-a cumpărat chiar ea de la oraș. Părul din curte. Zmeurul din grădinița din spate, tufișurile uriașe de pătrunjel și cimbru și mărar. Legumele crescute în grădina mai mare din curbă. Legume crescute fără adaosuri, zice mereu (morcovii ei, de pildă, au o nuanță de portocaliu pe care n-am mai văzut-o nicăieri, strălucitoare și proaspătă). Camerele bune unde ține tot lucrul de mână: fețe de masă și de pernă, plăpumi și covoare, colorate și luminoase – folosește cele mai vesele lâneturi, galbene și verzi și albastre ca cerul senin – cusute toate de mână sau țesute la război chiar de ea. E mândră de toate, moare să ți le-arate, dar mai mult decât orice, se vede că le iubește așa mult încât ți-e clar că nu-s numai lucruri, sunt bucățele din sufletul ei pe care le-a împrăștiat în jur, binecuvântând pământul cu prezența ei zâmbitoare și bună.

Azi îmi povestește despre un purcel pe care l-a avut o dată. Crescut pentru carne, desigur, aici totul are un scop practic. Totuși, după cum vorbește, tare a mai ținut și la purcelul acela, se simte. Nu fusese doar un animal să-ți ocupe timpul, ci un motiv de mândrie și de bucurie. Zice că-i „espertă” în crescut porci, care-s „la fel ca copiii ăi mai mici”. Într-o noapte, i s-a-mbolnăvit, întocmai ca un copil care-a mâncat prea mult din mâncarea preferată, așa că bunica a petrecut noaptea frecționându-l cu alcool, îngrijorată de culoarea cam vineție și ochii cam tulburi, până l-a trecut cu bine de noapte, sănătos și gata pentru o nouă masă.

E o femeie grozavă, bunica. Sigur, e nevastă și mamă, are grijă de gospodărie și gătește și face tot ce-ar face o femeie într-o lume tradițională. Dar mă jur că n-am întâlnit femeie care să-mi inspire un sentiment mai puternic de feminism. Nu se dă niciodată în lături de la treburi de bărbați. Mereu zice ce-i trece prin minte. Nu se lasă dusă cu vorba. Se distrează copios când e cazul – mi-o amintesc la nunta noastră, unde a purtat un costum făcut de ea, normal, și-a jucat după pofta inimii, spre încântarea tuturor celorlalți oaspeți. Și nu se lasă când își pune ceva în minte. O dată, restul familiei a decis că în anul respectiv nu aveau să mai crească porc pentru Crăciun. Și ce-a făcut bunica? S-a informat, a găsit un târg de animale, a luat autobuzul spre oraș, a cumpărat porc, a negociat prețul și livrarea, ba a convins vânzătorul s-o și ducă acasă cu mașina. Fiindcă femeii ăsteia nu-i stă nimeni și nimic în cale, se descurcă. Singură, la 70 și ceva de ani.

Asta da sursă de inspirație.