17/01/2018 About being an impostor and spring

[For Romanian, scroll down or click here]

High school was my prime poetry-writing time. I’d taken the habit from my father, himself quite the poet in his teen days, and, as I recall it, the recipient of my first poem: it was a classical four stanza poem written in crossed rhyme, called „Spring”, and I dedicated it to him on his birthday, March 1st.

My parents were quite proud of my writing, but that wasn’t much of a surprise. Parents are parents and they’re morally bound to like your stuff (or so I thought). Giving them something to read and then receiving the confirmation that they liked it did help me, however. I always sort of felt it gave me permission to like my stuff, too. But I needed to impress other people to make it really count, and I was lucky enough to find another person whose appreciation would weigh a lot more to me. This person was my parents’ friend Sergiu, a very distinguished gentleman, a couple of years older than my parents, whom they had gotten very close to at that time.

We’d visit him and his wife in their beautiful apartment, on a cobble-stoned street just under the Tâmpa mountain in Brașov, with windows pointing to the clock tower of the Black Church. Their home was extremely interesting to me because it contained a combination of objects from so many different times: tall, white wooden doors with large bronze handles, that squeaked when you moved them, hardwood floors and graceful, dark furniture in the dining room, looking like something you could see in an antiques store, ’70s style round armchairs in the study stocked with so many books that they overflowed in stacks all around, a whole suite of electronics from various decades, ranging from the antiquated tape-recorder Sergiu used to play us French music, to the modern VCR he showed me Disney movies on.

And the people themselves were a delight. They were the kind of people you called to inform you were getting into the cab, before you left, because their hosting was like a well-rehearsed series of gallant gestures. From the drinks they served in exquisite crystal glasses – including my juice, of course – to the beautifully laid table and the food and the considerate manner in which they played cards with us: they were great bridge players who manipulated the cards so well that they somehow managed to always let one of us win.

Sergiu treated me like a little princess, doing anything in his might to please and amuse me. He gave me all sorts of gifts, including the full collection of Jules Verne novels, which made me feel so important. And he took a liking to my poems, to the extent that he asked for copies of the school magazines I had published in and surprised us with a makeshift poetry volume he’d compiled and printed himself at his office. Then he talked to a friend of his who was editor in chief at the Transilvania Gazette in those times and got one of my poems published in the literary supplement of that newspaper.

When that happened, my parents, somewhat understandably, went a bit nuts, doing things like buying all the papers they could find from the nearby news stalls and gifting them to their poor unsuspecting friends. (They’ve done that several times since then with various other publications – thankfully I now mostly publish stuff online, so that’s over with.)

I loved Sergiu and I cherished his appreciation, as, of course, I loved and cherished my parents and their pride in me. I was touched and quite delighted to see that other people had an interest for my writing. Publishing something for the first time, surely that was something. I think, for a moment, it really felt like something, like an achievement. But then something odd happened: I was looking at my name in the paper, a 9th grader’s name in the once famous literary supplement of the Transilvania Gazette, where some of the writers we studied at school had first published their works back in the day. I had just received this awesome gift, this awesome chance. And although I could still feel a bit of the joy, it started getting farther and farther away, as if the feeling had remained trapped in the center of a ball of yarn which was getting bigger and bigger, as I spun worry upon worry, sadness upon disappointment, guilt upon shame upon revulsion at myself, for this audacity of having fooled so many people into thinking I was in any way worthy of this.

My heart sank deep into my mind that day, deep into the sea of dark thoughts. It’s been there ever since. I can’t say for sure it was the first time I felt this way, but it was certainly the first real achievement I managed to drown in my own negativity.

Sometimes I manage to bring my heart back out into the light, like I did a couple of days ago, when I presented this new blog to you guys, and I was met with so much kindness and so much support. I see the encouragement and I see the good feedback, I might even think for a moment that this time I can and I will ride the high all the way, keeping my good spirits and holding on to the good, feeding on it for inspiration and energy, forgetting for a moment how unworthy I feel.

Then I slip off that cliff again, and I’m back to that same ball of yarn, tying it tightly around myself, so tight I’m surprised I can still breathe sometimes.

For none of you know me like I know me, none of you see the full truth of who I am and who I am not. You might see the small achievements but will never see everything I haven’t done right, or haven’t done at all, so that makes me a fraud, doesn’t it? Who’d support me if they knew all that I know? Who’d entrust me with their likes and shares and congratulations and hugs if they knew I’ll probably fail, again, at keeping my promise to keep writing every day or at least every week or every month? Who’d like me if they knew I am so small, so egotistic, so consumed by myself?

Now, I worked hard on these feelings. I know them so well. I know I am not alone – none of us are! And I know that however deep this darkness there will be a new high, a new moment for my heart to emerge in the light and take a breath. I know that I’m not an impostor, not entirely, at least. That there’s still a fight worth fighting. And I really hope that if I’m fighting it here, I might somehow help at least one of you with their own fight.

Spring is coming.

Spring (1999)

(approximate translation)

A warm sun
On a sky of molten sapphire
Warms my heart
With the wish for a walk

Trees and flowers and gardens
All blossom and bloom
While my wandering thought
Travels in the sunlight

A small blade of grass
Sings me a ballad
And my street smiles at me
Bustling with green

A butterfly opens my eyes wide
To see a new world
And a new path
Shining with drops of dew.

 



În liceu am scris cele mai multe poezii. Luasem obiceiul de la tata, la rândul lui poet în vremea adolescenței, și, din câte îmi amintesc, destinatarul primei mele poezii: o poezie clasică cu patru strofe și rimă încrucișată, numită „Primăvara”, pe care i-am dedicat-o de ziua lui, pe 1 martie.

Părinții mei erau destul de mândri de scrierile mele, dar asta nu era cine știe ce surpriză. Părinții sunt părinți și e datoria lor să le placă orice faci (cel puțin așa-mi imaginam). Totuși, abia după ce le dădeam ceva să citească și primeam confirmarea că le-a plăcut, simțeam că am dreptul să-mi placă și mie. Dar era nevoie să impresionez și alți oameni ca să conteze cu adevărat, și am fost suficient de norocoasă să găsesc o altă persoană a cărei apreciere avea să cântărească mult mai mult. Acea persoană era prietenul alor mei, Sergiu, un domn distins, cu câțiva ani mai în vârstă decât ai mei, de care se apropiaseră foarte mult în perioada aceea.

Îi vizitam pe el și pe soția lui în apartamentul lor frumos de pe o străduță cu piatră cubică de sub Tâmpa, a cărui geamuri erau îndreptate spre turnul cu ceas al Bisericii Negre. Casa lor era extrem de interesantă pentru mine, fiindcă era plină de tot felul de obiecte provenite dintr-o sumedenie de epoci diferite: uși înalte de lemn alb, cu clanțe mari de bronz care scârțâiau când le mișcai, podele din lemn masiv și mobilă grațioasă, întunecată în sufragerie, parcă luată de la antichități, fotolii rotunde în stilul anilor ’70 în biblioteca plină de cărți, atât de multe încât dădeau pe-afară, rânduri rânduri, o suită de electronice din diverse decadem de la casetofonul vechi pe care Sergiu ne punea melodii franțuzești, la videoul modern unde-mi punea filme Disney.

Iar oamenii erau minunați. Erau genul de gazde pe care le sunai ca să le anunți că te urci în taxi ca să vii, fiindcă stilul lor de ospitalitate era ca o serie de gesturi galante, atent pregătite și repetate. De la băuturile pe care ni le serveau în pahare de cristal – inclusiv sucul meu, desigur – la masa aranjată fără cusur, la mâncare și la gentilețea cu care jucau cărți cu noi: erau maeștri jucători de bridge, care aranjau cărțile în așa fel încât să câștige întotdeauna unul din noi, musafirii.

Sergiu mă trata ca pe o prințesă, făcând orice-i stătea în puteri ca să mă încânte. Îmi dădea tot felul de daruri, inclusiv colecția completă de romane ale lui Jules Verne, pentru care m-am simțit nespus de importantă. Mai mult, lui Sergiu i-au plăcut poeziile mele. Așa de mult, încât a cerut exemplare ale revistelor școlilor în care publicasem și ne-a surprins cu un volum făcut din poeziile alese de el și scoase la imprimantă la biroul lui. După care a vorbit cu un amic, actualul editor-șef al Gazetei de Transilvania, și a aranjat să mi se publice poeziile în suplimentul literar „Foaie pentru minte, inimă și literatură”.

Când s-a întâmplat asta, părinții bineînțeles că au luat-o un pic razna, cumpărând toate ziarele pe care le-au putut găsi pe la chioșcurile apropiate și oferindu-le cadou săracilor lor prieteni nevinovați. (Au mai făcut asta de câteva ori de-atunci cu diverse alte publicații – noroc că acum public online, așa că am scăpat de rușine.)

Țineam la Sergiu și la aprecierea lui, așa cum, desigur, țineam la părinții mei și la mândria pe care o simțeau pentru mine. Mă mișca și mă încânta faptul că alții se arătaseră interesați de scrierile mele. Și să public ceva pentru prima dată cu siguranță însemna ceva, nu? Cred că pentru un moment chiar am simțit că înseamnă ceva, că e o realizare. Dar apoi s-a întânplat ceva ciudat. Mă uitam la numele meu în ziar, numele unei puștoaice de-a 9-a în odinioară faimoasa „Foaie”, unde publicaseră primele lor opere unii din autorii pe care-i studiam la școală. Tocmai primisem acest cadou grozav, această șansă. Și deși încă simțeam un pic de bucurie, a început cumva să se depărteze mai mult și mai mult, ca și cum sentimentul ar fi rămas prins în centrul unui ghem de lână care creștea din ce în ce mai tare, pe măsură ce bobinam îngrijorare peste îngrijorare, tristețe peste dezamăgire, vină peste rușine peste repulsie la adresa propriei persoane, toate fiindcă-mi permisesem cu mârșăvie să-i păcălesc pe toți oamenii aceia să creadă că meritam în vreun fel ce mi se oferise.

Mi-am simțit inima scufundându-se adânc în marea de gânduri întunecate a minții mele, unde a și rămas de-atunci. Nu pot să garantez că era prima dată când simțeam așa ceva, dar era, cu siguranță, prima realizare pe care o înecam în propriul negativism.

Uneori reușesc să-mi scot inima la lumină, așa cum am făcut acum câteva zile, când v-am prezentat blogul acesta și m-ați primit cu atâta bunătate și atâta sprijin. Văd încurajările și văd feedbackul pozitiv, poate chiar gândesc o vreme că de data asta am să rămân pe valul ăsta și-am să navighez pe coama lui până la capăt, ținându-mă cu dinții de tot ce e bun, hrănindu-mă din acest bine ca să am inspirație și energie, să uit un moment cât mă simt de nedemnă.

Apoi alunec înapoi și revin la ghemul meu de lână pe care-l leg strâns în jurul meu, așa strâns că uneori mă mir că mai respir.

Fiindcă niciunii nu mă știți așa cum mă știu eu, niciunii nu puteți vedea tot adevărul despre cine sunt și cine nu-s. Poate că vedeți micile realizări, dar nu vedeți tot ce nu am făcut bine sau nu am făcut deloc, așa că, la urma urmei, sunt doar o escroacă. Cine m-ar sprijini dacă ar ști tot ce știu eu? Cine mi-ar oferi like-urile și share-urile și felicitările și îmbrățișările lor dacă ar ști că probabil voi eșua, din nou, la promisiunea pe care mi-o fac să scriu – în fiecare zi, în fiecare săptămână măcar, în fiecare lună? Cine m-ar mai plăcea dacă ar vedea cât sunt de mică, de egoistă, de consumată de mine însămi?

Am lucrat din greu la sentimentele astea. Le știu așa de bine. Știu că nu-s singura – niciunii nu suntem singuri! Și știu că oricât de adânc e întunericul, urmează un nou val de bine, o nouă clipă de lumină și respiro pentru inima mea. Știu că nu-s un impostor, nu cu totul, cel puțin. Mai am lupte de luptat. Și vreau să sper că dacă lupt aici, poate o să ajut pe vreunul dintre voi.

Vine primăvara.

Primăvara (1999)

Un  soare cald
Pe cerul de safir topit
Îmi încălzește inima
De-un dor de hoinărit

Copaci  și  flori, grădini
Îmbobocesc in floare
Și gândul meu străin
Călătorește în soare

Un fir de iarbă mic
Îmi cântă o baladă
Și mustăcind de verde
Surâde și-a mea stradă

Un flutur îmi deschide
Ochi mari, spre-o lume nouă
Și-o cale strălucind
În picături de rouă.