18/01/2018 About truth vs bullshit

[For Romanian, scroll down or click here]

My husband says, Honey, you could try to write happier, more positive things. People wanna read jolly stuff and find reasons to be optimistic. But dear, I say, that would not be the truth. I feel shitty. So my writing must be shitty, too. (Oh, wait…)

I’ve always been a fan of the truth. The silly full-blown truth. Tactless and reckless, I hide behind the motto: “Honesty is honorable and desirable”, dispensing truth when truth is not needed or wanted or even the topic of discussion. I boast it, even, make it into my number one quality. I used to think it made me one of the good people. And a good friend, too. (‘Cause people always love to hear the truth about themselves, and even more so about YOUR embarrassing truths, right?)

As a twelfth grader, I went to my math teacher and said, hey, you know how you calculated my grade? It’s wrong. You added an extra 10 decimals here, so my mark is not, in fact, 9,50, but 9,40. Correcting the math teacher on his math. Here’s an example of good, smart, honorable truth for you. It’s become my coat of arms, it is my shield, it is my ball and chain.

But seriously, since I mentioned shit earlier, here’s another fun fact: I’m supposed to be this extra lucky kid, cause my mother said I was born with poop in my hands and then I went on to poop in the baptistery while I was being baptized. (So, according to mom, I was born perfect and holding luck tightly in both fists; where the hell did things go wrong?) Bullshitting people, therefore, should also come quite naturally to me, no?

Except it doesn’t. Sometimes I really struggle with this. How do I teach myself to tell the happy, comfortable not-exactly-truth when I need to? Or when another person needs me to? Or when I need a job, for instance. Nowadays, I’m looking for one. What I should do is, bullshit all the way. Yes, I love your company. Yes, I did this kind of job before. Yes, I can deal with anything you have to throw at me. Team player? Creative wiz? All-around-go-getter? I’m it! And, actually, I don’t mean to say, bullshit the good people of X or Y company. No, sir. I mean bullshit myself into believing that stuff. Along the lines of “fake it till you make it”, you know. Isn’t that what everyone else does? I should try that, too.

Last time I was really looking for a job – I was doing it as a freelancer back then – I ended up becoming friends with the client-to-be, and I’m pretty sure it was because of this habit of “truthing”. (Which is both a good thing and a confusing thing, if you want the good honest truth.)

I was making the move from an almost software-free professional life, where I did most of my work in Word or sometimes even carried around ginormous stacks of good old-fashioned paper from the Prosecutor’s office to my house and back, to a fully software-centric world bustling with ten-foot hand-out e-mails and… well, abbreviations, mostly. CAT-Tools, LTBs, LQIs, LSOs, CRIs, TMs and such are my best friends, now. (I could tell you what those are but all you really need to know is that they’re basically quality assurance tools.)

So, this friend/client of mine was an awesome person and we clicked from the very beginning, when she was still trying to discourage me from embarking on this new and bumpy translation path, thinking I didn’t have it in me and that I was just your average foreign languages graduate. (She soon found out I was a foreign languages graduate WITH ISSUES, which made me the perfect candidate.) We talked for hours those days, all over the internet, as she was not in the same country as I – that made it all the more delightful to me, this possibility to WRITE, not speak. And I was fascinated by her stories, so different from what I was used to – she had views that I had never heard uttered out loud before, she made me think in so many ways. It wasn’t just that she was almost 10 years my senior: she’d lived a long time abroad, she’d studied in the States and gone through experiences that I could only imagine. So I had some major bubble burst moments right there, which I will not describe in detail because just thinking about some of my old bubbles makes me cringe. Let’s just say she made me less of a judgmental stuck-up shrew and more of a person.

Of course, I got to the moment where I started overindulging with my own truth. Letting out the darkness. Airing the fears, cleaning out the closets. Most of my friends know what I’m like when I start doing that. I still think it’s very funny that this person, I repeat, was not (only) my friend, but my CLIENT. So it was as if I’d go to an interview tomorrow saying: “Hey there, can I interest you in a reason NOT to hire me? Here’s a chunk of naked truth for ya. What’s that? You think I’m this and that because of my CV and my X-year experience? I might be, but lemme tell you what I’m NOT.”

So, after days and days and days of talking – in the meanwhile we’d also started to work together and it was going well, despite what you might have expected – she stopped once and told me: listen, don’t get me wrong, but I think you should start going to therapy.

Now, especially as a Romanian living my whole life in Romania, I could’ve easily been offended. Isn’t that the normal reaction in our country? Therapy? So, you’re saying I’m crazy, huh? What, like I can’t handle my shit on my own (See what I did there? Shit just seems to pop up everywhere in this article.), like I’m this weak freak that needs handholding etc. Because that’s what we think, right? That’s what we’ve been taught our whole lives to think!

That not being able to handle ALL your shit (and if you have a family, your family’s shit, too) means you are a loser.

That “there is no such thing as ‘I can’t’, there’s only ‘I won’t’”.

That men must act like men – you know, be tough or clowns laughing at everything, never showing emotion. (But, and this is an incidental but interesting fact for me: it’s fine if they drink, that’s what men do, we don’t question their motives or blink twice, even if they do it every day. “Men always drink a little glass of something, it’s normal.”, even if, in fact, they drink several BIG glasses of multiple somethings.)

That it’s ok to look down on women as inferior beings, because they DO show emotion and weakness sometimes and (God forbid) even cry. (But you know what, even for women, being sensitive is kind of out, now it’s best if you’re a superwoman.)

That you can beat yourself up into a better person, if you do it adamantly enough. Or that it’s fine to let others beat you up into a better person (their version of it, of course).

Bottom line, that needing, wanting and asking for help (good, kind, help) is shameful.

So, faced with my monster truths, my new friend told me one of the most important and beneficial truths of all: that I was allowed to ask for help. It is that very help that today, after some years of work, makes me be able recognize that there is light beyond the darkness, even while I am in the midst of that darkness.

What I mean to say is this: if you have struggled with the kind of recurring self-doubt and self-hatred and guilt that I wrote about in yesterday’s memory, if you often feel down and depressed, not able to find a way out of the darkness, if you feel anxious and have to struggle to wake up and do seemingly simple things, please, ask for help. Even if you think you can safely fold it up and hide it somewhere in a pocket in your innermost self and nobody has to see it. Please, ask for help.

Find a friend that’s willing to give you the empathy you need. I don’t mean encouragements and pushes about what they think you should do to get out of the situation, I mean being there for you and listening to your pain and just staying there with you. (Or write to me.)

Try to find the empathy in yourself – this is hard, believe me, I know. But try it, just once, don’t indulge in the part of you that’s always saying “I should’ve… I could’ve… I must…”, and allow yourself to feel your feelings all the way, accept your sadness or weakness or fear and don’t panic about this not being a solution. It’s not, it’s just a way to release some of the pressure and start being OK with yourself.

And if you need to, find professional help. Screw what you’ve been taught. It means nothing bad about you, it just means you want to feel better. What the hell is life for, if not for finding ways to live it better?

One last thing I wish to ask of you is this: once you’ve become good enough at being kind to yourself (or even sooner, if you think you are up for it), try to look around you with the same kind eyes and recognize the deep darkness that might be lurking in the people around you, making them angry or aggressive or reckless or selfish on the outside. Then try to help. Or at least tell them what I just told you.

Știi, iubi, zise soțul meu, ai putea încerca să scrii chestii mai vesele, mai pozitive. Oamenii vor să citească lucruri vesele și să găsească motive să fie optimiști. Bine, dragă, zic eu, dar n-ar fi adevărul. Mă simt cam căcăcios, așa că scriu ca atare… (opa…)

Mereu am fost un mare fan al adevărului. Adevărul ăla dus la extrem, așa, prostește. Fără tact și fără limite, mă ascund după dictonul „Sinceritatea e onorabilă și de dorit”, oferind porții de adevăr atunci când nu e nevoie, nu se cere și nici măcar nu a fost vorba de așa ceva. Mă laud cu asta, chiar, mi se pare o calitate principală a mea. Credeam că mă face un om bun. Și-un prieten bun (fiindcă, nu-i așa, oamenii adoră să audă adevărul despre ei înșiși, și singurul lucru pe care-l adoră mai mult e să audă adevărurile TALE rușinoase…)

În clasa a 12-a, mă duceam la proful de mate să-i zic, știți, când ați calculat media, ați pus 10 zecimale în plus, de fapt, n-am luat 9,50, ci 9,40. Iată. Să corectezi aritmetica profului de mate. Un exemplu perfect de adevăr bun, onorabil, mai ales deștept. De-asta am transformat eu adevărul într-un soi de blazon, de scut, de cătușă legată la picioare…

Dar, serios vorbind, dacă tot am vorbit de caca mai sus, iată un alt amănunt distractiv: cică ar trebui să fiu o mare norocoasă, fiindcă mama zice că m-am născut cu caca în palme, după care am făcut caca în cristelniță, în timp ce mă botezau. (Deci, conform mamei, m-am născut perfectă și ținând norocul strâns cu ambele mâini; de ce Dumnezeu nu-mi merge mie mai bine?) Așa că, zic și eu, n-ar trebui să fiu expertă la vorbit rahaturi?

Dar nu-s, chiar deloc. Nimic mai greu pentru mine. Cine mă-nvață și pe mine să zic rahatul vesel, confortabil și nu tocmai adevărat atunci când e cazul? Sau când ar fi mai bine pentru alții? Sau când îmi caut un job, de exemplu? Acum, de exemplu, mi-ar cam trebui unul. Și ar trebui să-i dau înainte cu minciunele care sună frumos toată ziua. Da, ador compania dvs. Sigur c-am mai făcut munca asta. Da, mă descurc cu orice ați avea să-mi dați de lucru. Spirit de echipă? Geniu creativ? Super ambițioasă? Desigur, eu sunt. Și nu zic să-i mint pe oamenii cinstiți de la compania X sau Y. Nu, domnule, să mă mint pe mine până ajung să cred lucrurile alea, asta ar trebui să fac.

Data trecută când am căutat un job – ca freelancer, cu ocazia aceea – am ajuns să mă împrietenesc cu clientul și-s destul de sigură că s-a întâmplat din cauza adevărurilor. (Ceea ce e deopotrivă un lucru bun și un lucru complicat, dacă vreți să știți adevărul adevărat.)

Mă pregăteam să îmi schimb profilul, de la un traducător care lucra aproape fără software-uri, doar în Word sau cărând efectiv teancuri de maculatură de la Parchet acasă și înapoi, la un traducător complet centrat pe software, într-un mediu caracterizat de e-mailuri de predare kilometrice și de multe abrevieri. CAT-Tools, LTB-uri, LQI-uri, LSO-uri, CRI-uri, TM-uri și multe altele ca ele mi-au devenit acum cele mai bune prietene. (V-aș putea explica de la ce vin aceste abrevieri, dar tot ce trebuie să știți e că, în mare, sunt toate instrumente care asigură calitatea traducerilor.)

Deci, această prietenă/clientă a mea e un om foarte interesant și ne-am înțeles foarte bine încă de la început, când ea încerca încă să mă convingă să nu o apuc pe ramura asta noduroasă a traducerilor, gândindu-se că n-o să mă descurc și că-s doar un absolvent oarecare de limbi străine. (A aflat curând că sunt un absolvent de limbi străine CU PROBLEME LA CAP, ceea ce m-a transformat imediat într-un candidat perfect.) Am vorbit cu orele în acele prime zile, întotdeauna pe internet, fiindcă ea nu era în aceeași țară – ceea ce pentru mine era grozav, fiindcă puteam să SCRIU în loc să vorbesc. Și mă fascinau poveștile ei, așa de diferite de ce mai auzisem eu, pline de opinii pe care nu le mai auzisem niciodată, ceea ce m-a obligat să gândesc mult și deschis. Nu numai că era mai mare decât mine cu 10 ani, dintr-o cu totul altă generație, mai și trăise mult în străinătate, studiase în State și trecuse prin experiențe pe care eu doar mi le imaginam. Așa că am avut multe momente de tipul „bulă spartă”, că tot se vorbește acum așa mult despre bule. Nu o să le descriu în detaliu, fiindcă mi-e rușine de fostele mele bule. Să zicem doar că datorită ei am devenit mai mult om și mai puțin scorpie îngâmfată.

Desigur, am ajuns și la momentul în care am început să mă răsfăț cu prea mult adevăr dat pe față. A dat întunericul pe-afară. Am scos fricile la aer, afară din dulapuri. Majoritatea prietenilor mei știu ce se întâmplă când încep să fac asta. Încă mi se pare foarte amuzant că persoana asta nu era (doar) un prieten, era un CLIENT. E ca și cum m-aș duce mâine la interviu și-aș zice, „Salut, doriți cumva un motiv să NU mă angajați? Luați de-aici niște adevăr gol-goluț. Cum? Credeți că-s așa și pe dincolo pe baza CV-ului meu și-a experienței de X ani? Păi stați să vă spun ce NU sunt.”

Bref, după zile în șir de discuții – între timp începuserăm să și lucrăm împreună și totul mergea bine, în ciuda a ce v-ați fi putut aștepta – s-a oprit la un moment dat și mi-a zis, foarte serioasă: ascultă, nu te supăra pe mine, dar cred că ar trebui să te duci la terapie.

Acum, ca româncă, trăită toată viața în România, m-aș fi putut simți jignită scurt. Nu-i asta reacția normală la noi în țară? Terapie? Vasăzică zici că-s nebună. Adică ți se pare că nu mă descurc cu propriile rahaturi (Ha, se pare că tot apare cuvântul ăsta.), că trebuie să mă țină cineva de mânuță etc. Cam asta credem, nu? Asta am învățat toată viața!

Că dacă nu te descurci cu TOT rahatul din viața ta (și dacă ai familie, și cu al familiei!) înseamnă că ești un ratat.

Că „nu există nu pot, există doar nu vreau”.

Că bărbații trebuie să fie bărbați – știți voi, să fie duri sau clovni care iau totul în râs, fără să-și arate vreodată vreun sentiment. (Dar, un amănunt interesant pentru mine: e ok dacă beau, fiindcă așa-s bărbații, nu le punem la îndoială motivele și nici măcar nu clipim, nici măcar dacă o fac zi de zi. „Ei, bărbații așa fac, beau câte-un păhărel de ceva.”, chiar dacă, de fapt, beau mai multe păhăroaie de diverse cevauri.)

Că e în firea lucrurilor să le considerăm pe femei inferioare fiindcă ele își arată emoțiile și slăbiciunile din când în când și (Doamne ferește) mai și plâng uneori. (Dar parcă nici pentru femei nu prea mai e ok să fie așa de sensibile, acum se poartă superfemeile.)

Că poți să te biciuiești zi de zi ca să devii o persoană mai bună, dacă o faci cu destulă sete. Sau că-i ok să-i lași pe alții să te biciuiască până devii o persoană mai bună (versiunea lor a acestui concept, desigur).

Concluzia: că e rușinos să ai nevoie de ajutor, să vrei sau să ceri ajutor (un ajutor blând).

Așadar, confruntată cu marile mele adevăruri, prietena mea nouă mi-a spus unul dintre cele mai importante și benefice adevăruri: că aveam voie să cer ajutor. Ajutor care azi, după ani de muncă, mă face să întrezăresc luminița de la capătul tunelului.

Iată unde vreau să ajung: dacă te-ai confruntat cu îndoieli și vinovății și ură de sine, de felul celor despre care scriam în amintirea de ieri, dacă te simți trist(ă) și deprimat(ă), și nu poți să găsești calea afară din întuneric, dacă te simți temăto(a)r(e) și trebuie să te lupți ca să te ridici și să faci lucruri aparent simple, te rog eu, cere ajutor. Chiar dacă ți se pare că poți să împăturești sentimentul și să-l ascunzi într-un buzunar adânc, adânc în tine, unde nimeni nu trebuie să-l vadă. Te rog, cere ajutor.

Găsește un prieten dispus să îți ofere empatia de care ai nevoie. Nu mă refer la încurajări și la insistențe legate de ce crede persoana respectivă că ar trebui să faci ca să ieși din situația respectivă, mă refer la cineva care să fie acolo pentru tine, să te asculte vorbind despre suferința ta și să stea acolo lângă tine. (Sau scrie-mi mie.)

Încearcă să găsești empatia în tine – e greu, chiar știu. Dar încearcă, măcar o dată, nu mai da putere părții din tine care spune „Ar fi trebuit să… aș fi putut să… trebuie să…” ci permite-ți să îți simți sentimentele până la capăt, acceptând tristețea sau slăbiciunea sau teama, și nu te îngrijora că asta nu e o soluție. Nu este. E doar un mod de a mai elibera din presiune și de a începe să te simți OK cu tine însuți/însăți.

Și, dacă ai nevoie, caută ajutor profesionist. La naiba cu ce-am fost învățați. Nu înseamnă nimic rău despre tine, înseamnă doar că vrei să îți fie mai bine. Și pentru ce Dumnezeu există viața, dacă nu ca s-o trăim cât mai bine?

Ultima rugăminte: după ce te-ai obișnuit să fii bun(ă) cu tine însuți/însăți (sau chiar mai curând de-atât, dacă te simți în stare), încearcă să te uiți în jur cu aceeași bunătate și să recunoști întunericul din alții, care e posibil să-i facă furioși sau agresivi sau nepăsători sau egoiști la suprafață. Apoi încearcă să-i ajuți. Sau măcar spune-le ce ți-am spus eu.