22/01/2017 About necessary grays

[For Romanian, scroll down or click here]

In my youth, one of the recurring reasons for conflict in my family was whether Romania was doing better after the revolution in 1989, that ended the communist regime in our country, or not. My parents and my mother’s parents were happy to be rid of the communists, especially grandpa, who had crossed out all eulogistic references to the party and its leaders from all the dictionaries and books in our bookshelves. He was also the one to sit in front of the TV and yell at the so-called new political class parading on screen, calling them “Bolsheviks” and insisting that they “all deserved to be shot”. My father’s parents, on the other hand, were people who had been quite well-off during the regime, so they were critical of every new development in the country and longed for the “good old days”. Still, like my other grandfather, they recognized something of the old rulers in the new social-democrats, which they sympathized to some extent.

Sometimes, during family gatherings, especially when an extra glass of wine had been drunk, people would start to fight about history and politics. I remember this one evening, when we were sitting at the table in the kitchen in Rucăr. My dad always sat on one of the lawn chairs, made of white wood, reclining in it a bit, in a pose which now makes me think of a king sitting in a throne. His mother sat across from him, on one of those short wooden stools that old people use to sit by the stove. She almost never contradicted my father, never participating in any discussion where her opinion would fall on the opposite side than my father’s. Still, everyone knew exactly where she stood, as she was quite vocal about her views when presenting them to anyone else. I always sat on the soft, bouncy bed, atop the handwoven bedspread and among the mountains of pillows – the child, to be protected and never to be made part of any serious discussion. Opposite me was my grandfather, on another stool, higher than my grandmother’s, lower than my father’s chair. He was the one whom my father chose as an opponent when he wanted to make a point. The discussions would often spill into the night, long after my bedtime, starting with a good dollop of condescension on either side and ending in accusative tones and quite a bit of yelling.

I’m not here to judge any of my elders’ views. I am trying my best, these days, to understand everyone’s motives to think the way they did.  I was just always saddened by the way they fought about these things, never seeming to find a middle way, yet always finding things to blame the other side for. As a child, I was startled by the vehemence and the tone they used in making their point, the aggressiveness of their solutions. Now, I’m also really ticked off by things like my grandmother intentionally placing herself on a lower level, just because she was a woman, although she obviously had things to say, because “men were being men” and they were to be left alone to do their fighting – but that is another story entirely.

Another time, as my father’s father and I were having a walk through the forest, we somehow got to taking about politics. I was possibly questioning something my grandmother had said earlier, prompted by some news report on the radio, or maybe I approached him about the very fights I mentioned above. I don’t remember. However, I was really pleased to see he didn’t try to tell me I was too young to know anything about this or to have an opinion – though, truth be told, my opinion was still just a mirror to what my parents taught me to be true. Then he told me something surprising, for someone I was used to hear vehemently defending the old regime: that he thought nobody ever did only good things, and nobody ever did only bad things. So, the communist party, he said, did good things and bad things, just like the new politicians would do their part of good things and bad things. There were no good guys and bad guys, no black and white, just grays all over, and we were supposed to get used to that. I liked this at the time. After all, it was the most moderate view I’d heard so far. It was an opinion I could get behind, a “warm” opinion in a hot-or-cold world.

Things haven’t changed too much over the years: more and more each year, we’ve become used to thinking of things that way in our country. White is not an option, never an option. We judge this or that mayor of this or that city by quantifying whether he did a fair share of good for the people, in addition to the bad we all assume he must have done – stealing more or stealing less, making sure he ends up on the plus side after his mandate is over, providing jobs to his family, the whole shebang. Most of us are “warm” people, not asking for the impossible anymore, not for leaders fully and truly dedicated to the people they are serving, not for honesty or genuineness – just for some decency, the least bit of it. We say, okay, fool us and hustle us, but at least have the honor to give us SOMETHING in return. The side of good to go with the bad.

But lately there’s no good anymore. I can’t find any more good. However hard I try to find it, there is none to be found. Last winter I went out on the street for the first time in my life to protest together with my husband and friends. Things were looking pretty grim already, it seemed like the people didn’t matter at all to the government anymore. Everything the government did was for their own good, and we were angry and sad and hopeful that things could still be changed. One year has passed and everything has gotten worse. Romania is now pitch black. These days I see the people going out again in the snow and the cold, hanging on for hours, still hoping, still fighting, and my heart breaks to think that they know they are merely asking for those shades of gray, not for the white that they deserve. The only white they will get is falling from the skies, and the gray… who knows about the gray anymore…


Când eram copil, unul din motivele recurente de conflict din familia mea era întrebarea: îi merge mai bine României după revoluție, sau nu? Părinții mei și părinții mamei erau încântați de căderea comunismului, mai ales bunicul, care tăiase cu pixul toate elogiile la adresa partidului și-a conducătorilor din toate dicționarele și cărțile din bibliotecă. Tot el ședea la televizor și se certa prin ecran cu așa-zisa nouă clasă politică, numindu-i bolșevici și insistând că toți merită să fie împușcați. Părinții tatei, pe de altă parte, trăiseră bine în comunism și erau critici cu privire la orice noutate care apărea în țară, nostalgici după zilele cele bune din trecut. Totuși, la fel ca bunicul din partea mamei, recunoșteau ceva din fosta conducere în noii social-democrați, fapt pentru care îi simpatizau în oarecare măsură.

Uneori, la întâlnirile de familie, în special dacă se bea un păhăruț în plus, se iscau certuri despre istorie și politică. Îmi amintesc, de exemplu, o seară în care stăteam la masa din bucătăria de la Rucăr. Tata stătea mereu pe unul din scaunele de grădină, din lemn alb, puțin înclinat pe spate, într-o postură care acum mă face să mă gândesc la un rege pe tron. Mama lui stătea vizavi de el, pe un scăunel din acela foarte scund din lemn, pe care bătrânii le folosesc de obicei ca să stea la gura sobei. Nu-l contrazicea aproape niciodată pe tata și nu se băga în discuții în care opinia ei ar fi căzut în opoziție cu el. Totuși, știam cu toții care e părerea ei, fiindcă o exprima vocal în discuții cu oricine altcineva. Eu stăteam, ca întotdeauna, pe patul moale cu arcuri, cu cuvertura lui țesută și munții de perne – eram copilul, care trebuia protejat și niciodată inclus în discuții serioase. Vizavi de mine stătea bunicul, pe un taburet, mai sus decât bunica, mai jos decât tata. Pe el îl alegea tata ca adversar atunci când voia să demonstreze ceva. Discuțiile se scurgeau în noapte, târziu peste ora mea de culcare, pornind de la câte-un bulgăre de condescendență aruncat din fiecare parte a baricadei și terminându-se în băltoace de acuzații și strigăte.

Nu vreau să judec opiniile politice ale familiei mele, niciunele dintre ele. Zilele astea fac eforturi să înțeleg motivele pentru care fiecare alegea să gândească în felul lui. Doar că m-a întristat mereu felul în care se certau, fără să găsească vreodată calea de mijloc, găsind, în loc, alte și alte motive să dea vina unii pe alții. Copil fiind, mă speria vehemența și tonul la care apelau, ca și agresivitatea soluțiilor propuse. Acum, mă mai supără și felul în care bunica se retrăgea mereu pe un nivel inferior fiindcă era femeie, deși evident ardea să zică și ea ceva, apelând mereu la replica tocită, ”bărbații sunt bărbați” și trebuie lăsați să discute lucrurile serioase în voie – dar aceasta este cu totul altă poveste.

Altădată, când mă plimbam prin pădure cu bunicul din partea tatei, am ajuns cumva să vorbim despre politică. Poate că puneam la îndoială ceva zis de bunica mai devreme, stârnită de ceva auzit la radio, sau poate l-am abordat despre certurile acelea din familie, nu mai știu. Dar eram foarte încântată să văd că nu mi-o tăiase scurt, zicând că-s prea mică să am o opinie – deși, ca să fim sinceri, opinia mea era deocamdată doar o oglindă a ceea ce învățasem de la părinți. Bunicul mi-a zis atunci o chestie surprinzătoare, mai ales pentru cineva despre care mă obișnuisem să cred că va apăra întotdeauna până în pânzele albe regimul comunist: a zis că nimeni nu face doar lucruri bune și nimeni nu face doar lucruri rele. Așadar, comuniștii, zicea, făcuseră și bune, și rele, iar noua clasă politică urma să facă, la rândul ei, și bune, și rele. Nu existau „cei buni” și „cei răi”, nu existau negru și alb, doar o paletă de griuri, și cu asta trebuia să ne obișnuim. Mi-a plăcut asta, la momentul respectiv. La urma urmei, era cea mai moderată perspectivă pe care o auzeam, o opinie pe care o puteam susține, „călduță” într-o lume de fierbinte sau înghețat.

De-a lungul anilor, lucrurile nu s-au prea schimbat: pe an ce trece, în țara noastră ne obișnuim tot mai tare să vedem lucrurile în felul acesta. Albul nu e o opțiune niciodată. Judecăm primarul x sau primarul y din orașul z sau ț, calculând dacă a făcut și-o brumă de bine pentru oameni, pe lângă răul pe care suntem siguri că l-a făcut – furând mai mult sau mai puțin, asigurându-se că iese pe plus după ce se termină mandatul, făcând rost de joburi pentru toată familia lui, toate cele. Majoritatea dintre noi suntem „călduți” și ne mulțumim cu puțin, nu cerem imposibilul – nu lideri dedicați complet oamenilor pe care îi reprezintă, nu onestitate sau autenticitate, ci doar un piculeț de decență, cât de mic. Zicem, bine, păcălește-ne și fură-ne, dar măcar ai onoarea să ne dai CEVA, ORICE în schimb. Garnitura de bine la tot răul ăsta.

Doar că în ultima vreme nu mai e bine. Nu mai găsesc deloc binele, oricât l-aș căuta. Iarna trecută am ieșit și eu în stradă, pentru prima dată în viață, împreună cu soțul și prietenii. Lucrurile deja arătau destul de rău, devenea clar că oamenii nu mai contează deloc pentru guvern. Tot ce făcea guvernul era pentru binele propriu și eram furioși și triști și speram să se mai poată schimba ceva. A trecut un an și e tot mai rău. România e toată în negru. Iar oamenii ies din nou în zăpadă și frig, rezistă cu orele, continuând să spere și să lupte, și mie mi se rupe inima când mă gândesc că știu de fapt cu toții că nu cer decât acele nuanțe de gri, nu albul pe care l-ar merita. Singurul alb pe care îl vom vedea cade de sus, cât despre gri… cine mai știe…